Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În fiecare an la Miercurea cenuşii începem timpul sfânt al Postului Mare cu ceremonia impresionantă a binecuvântării şi impunerii cenuşii. Nu este nicidecum un rit macabru care să intenţioneze să paralizeze bucuria, optimismul, energia şi dragostea de viaţă ce trebuie să ne caracterizeze, ci, dimpotrivă, acest rit vrea să ne reamintească tuturor că, în ciuda faptului că acest trup este destinat morţii şi descompunerii el va învia şi se va reuni cu sufletul nemuritor din noi. Altfel spus, ritul impunerii cenuşii vrea să ne ajute să redescoperim sămânţa nemuririi, sădită de Cristos în adâncul inimii noastre, şi astfel, să ne inspire speranţă, bucurie, entuziasm şi dragoste de viaţă. De aceea itinerarul de 40 de zile pe care îl vom parcurge începe, cu cenuşa şi se termină cu Învierea, începe cu moartea şi se termină cu viaţa.
Viaţa lui Isus s-a schimbat total după ce a fost botezat în râul Iordan, când a fost proclamat de Tatăl ceresc drept: "Fiul său iubit în care îşi află toată bucuria" (Mc 1,11) şi a fost uns de Duhul Sfânt. Până atunci trecuse, în ochii tuturor, drept fiul tâmplarului din Nazaret. Înainte de a-şi începe misiunea pentru care a venit pe pământ, Isus simte nevoia să se retragă, singur, în pustiu. Pentru el, pustiul constituie un loc preferat: aici nimeni şi nimic nu l poate despărţi de Dumnezeu; aici se refugiază când vrea să se roage, să se pună la adăpost de insistenţa lumii prea incomodă uneori; aici îi adună pe ucenici spre a se odihni puţin; aici atrage mulţimile când vrea să le dea o adevărată lecţie despre providenţa divină şi pentru ele înmulţeşte pâinile; tot de aici, ca de la o catedră, ne vorbeşte şi nouă astăzi dându-ne o lecţie practică despre ispită.
Isus s-a retras în pustiu ca să trăiască în intimitate numai cu Tatăl său, să nu fie deranjat de nimeni şi de nimic, nu s-a preocupat nici măcar de o bucată de pâine şi puţină apă. Şi iată că evanghelistul Luca ni-l prezintă pe Isus asaltat de diavol cu mai multe ispite.
Două învăţături practice vă invit să reţinem: Nimeni nu este scutit de ispite: nici măcar Fiul lui Dumnezeu. Şi al doilea gând: ispita respinsă nu este păcat.
Din faptul că şi Isus a fost ispitit înţelegem că, în sine, ispita neacceptată, nu este păcat. Ispititorul se apropie de Isus tocmai când acesta postea şi se ruga; şi îl ispiteşte nu o dată, ci de trei ori şi culmea citând la perfecţie din Sfânta Scriptură. Ştim bine că Isus s-a făcut asemenea nouă în toate, în afară de păcat. Deci: dacă ispita ar fi fost un păcat, Cristos nu s-ar fi lăsat ispitit.
Din faptul că însuşi Cristos a fost ispitit mai înţelegem că niciun om nu va fi scutit de ispite. Noi suntem soldaţii lui Cristos; şi dacă ispititorul a avut îndrăzneala, obrăznicia să se apropie de comandantul nostru, cum ne va lăsa el în pace pe noi, simpli soldaţi? Sfântul Paul n-a fost nici el scutit de ispite ci dimpotrivă a fost atât de chinuit în trupul său, încât de trei ori s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să-l elibereze de ele şi Dumnezeu nu i le-a luat ci i-a dat doar puterea să le învingă spunându-i: "Îţi este suficient harul meu" (2Cor 12,9).
Mai mult, nu ispitele ar trebui să ne neliniştească ci lipsa lor. Un câine nu latră la cei ai casei, nu muşcă pe prieteni sau pe stăpâni, ci numai pe străini şi pe duşmani. Atâta vreme cât ispititorul latră şi vrea să ne muşte, înseamnă că nu suntem prietenii, ci duşmanii lui şi acesta este un lucru foarte bun. Dumnezeu a permis ca prin lupta cu ispitele să cucerim împărăţia cerului. Iată ce spunea sfântul Petru Damian în sensul acesta: "Nu se ajunge la coroană decât prin victorie şi nu există victorie fără luptă!".
Diavolul ne atacă pentru că el vrea să se răzbune pe Dumnezeu, încercând să sfâşie chipul şi asemănarea lui din noi. Aşadar, luptându-ne cu ispititorul apărăm cauza lui Dumnezeu. Şi ce luptă poate fi mai nobilă decât aceasta? Şi cum nu ne va răsplăti Dumnezeu după ce i-am apărat interesele! Şi dacă viaţa noastră este un război neîntrerupt cu duşmanul sufletului nostru, ca nişte adevăraţi soldaţi ai lui Cristos, trebuie să cunoaştem puţină strategie, ca să putem dejuca tactica de luptă a ispititorului şi a ieşi învingători din confruntarea cu el.
Mai întâi de toate să fim curajoşi.
Când diavolul vine şi ne ispiteşte, dacă ne vede energici şi hotărâţi de a-i rezista îşi pierde curajul şi dă înapoi; în schimb, dacă simte că suntem slabi, că ne temem de el, obrăznicia lui creşte şi suntem pierduţi. De aceea ne zice sfântul Iacob: "Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de voi" (Iac 4,7).
Bine remarcă şi sfântul Ieronim comentând a treia ispitire a Mântuitorului din evanghelia de astăzi. De pe acoperişul templului, ispititorul îl îndeamnă: "Aruncă-te jos de aici!". Aţi remarcat? Doar l-a îndemnat să se arunce singur, dar nu l-a îmbrâncit. Iată, aceasta este tactica diavolului. El nu-şi doreşte nimic mai mult decât căderea oamenilor şi cu toate acestea el nu poate decât să-i îndemne pe oameni să se arunce singuri în prăpastie, dar nu-i poate îmbrânci.
Sfânta Tereza cea Mare care a avut atacuri grele de îndurat din partea diavolului ne spune în scrierile sale că nu s-a temut niciodată de acest mizerabil duşman. "Luam în mână o cruce - spunea ea - şi Dumnezeu îmi dădea curaj, încât aş fi putut să-i atac eu pe toţi diavolii laolaltă. Simţeam că i-aş fi învins pe toţi şi le spuneam: «Haideţi, veniţi cu toţii, să vă văd ce sunteţi în stare să-mi faceţi». Nu mă temeam de ei mai mult decât de muştele care mă necăjeau!"...
Aşadar curaj. Diavolul trebuie înfruntat. Nu vă temeţi de el!
O altă strategie în lupta cu diavolul este aceea de a întări punctele slabe ale fiinţei noastre. "Duşmanul vostru, diavolul, - scrie sfântul Petru - ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită" (1Pt 5,8). De ce dă târcoale? De ce se învârte în jurul nostru? Spre a găsi punctul slab, exact ca şi asediatorii când vor să ia cu asalt o cetate, mai întâi o înconjoară să vadă unde e mai slabă, unde e vreo spărtură, pentru ca acolo să-şi concentreze atacul. În timp ce Cristos postea în pustiu, 40 de zile, ispititorul i-a dat târcoale mereu până când a văzut că Isus a flămânzit şi atunci, a crezut el că a găsit punctul slab: foamea, şi l-a ispitit prin lăcomie: "Spune acestor pietre să se transforme în pâini...". Pentru noi, punctul slab poate fi mândria, lăcomia, necumpătarea, nervozitatea, ş.a.m.d.
Armele pe care trebuie să le folosim împotriva duşmanului sunt cele pe care le-a folosit şi Cristos în pustiu împotriva ispititorului: postul şi rugăciunea. Nu numai postul de la mâncare, dar mai ales postul de la băutură, de la distracţii periculoase, de la filme, cărţi, emisiuni care ne-ar duce la ruină sufletească. Şi în al doilea rând să însoţim postul cu rugăciunea.
Spuneam că ispita în sine nu este păcat, dar poate deveni păcat din clipa în care am accepta-o. Cu toate acestea nu trebuie să cochetăm cu diavolul. Eva s-a întins la vorbă cu el şi în cele din urmă s-a ars. În lupta noastră cu ispititorul trebuie să-l respingem imediat, să nu admitem ispita nici măcar o clipă. Dacă stând lângă sobă vedem că a sărit o scânteie pe haina noastră, dacă stingem imediat scânteia, haina a rămas intactă; dar dacă întârziem numai o clipă, scânteia ne-a făcut cel puţin o gaură în haină, ne-a stricat-o. La fel stau lucrurile şi cu ispitele: dacă le refuzăm din capul locului nu e păcat, dar dacă întârziem chiar numai o clipă, ea a produs o breşă în sistemul nostru de apărare.
Şi ca această breşă să nu se producă să folosim şi noi armele care lui Isus i-au adus victoria împotriva Satanei: rugăciunea, postul şi citirea constantă a Sfintei Scripturi.
