Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,
Am început timpul Postului Mare şi, o dată cu el, drumul pe care încercăm să ne alăturăm lui Cristos care "urcă la Ierusalim" pentru a împlini misterul răscumpărării. Am început un timp care aparţine lui Dumnezeu, dar care ne este dăruit nouă ca timp de rugăciune, de convertire, timp de luptă cu răul, cu păcatul, sub toate formele sale, cu egoismul, cu materialismul, timp de iertare, de trăire a iubirii, a carităţii.
Am început acest timp având în faţă două elemente care definesc viaţa noastră umană şi spirituală: cenuşa şi crucea. "Aminteşte-ţi, omule, că eşti pământ şi în pământ te vei întoarce", aminteşte-ţi de fragilitatea, de slăbiciunea, de căderile tale, de păcatul tău... şi "convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!" Priviţi crucea, semnul suprem al iubirii şi îndurării lui Dumnezeu şi înţelegeţi demnitatea pe care o aveţi, înţelegeţi cât de mult valoraţi în faţa lui Dumnezeu, înţelegeţi preţul răscumpărării voastre... şi întoarceţi-vă la casa Tatălui. Crucea cu răstignitul pe ea îmi vorbeşte de suferinţă, de moarte, dar şi de iubire, de înviere... şi îmi arată calea pe care trebuie să merg pentru a mă apropia de Dumnezeu, o cale care nu este uşoară, este plină de încercări, de tentaţii, aşa cum scoate în evidenţă evanghelia de astăzi.
Cristos, care s-a făcut întru totul asemenea nouă, afară de păcat, înfruntă încercările şi ispitele cele mai puternice, trăieşte momente de suferinţă şi singurătate, dar îl învinge pe Cel Rău prin cuvântul lui Dumnezeu şi cu încrederea deplină în Tatăl ceresc.
În mod obişnuit, când vorbim despre ispită, tentaţie, ne gândim la o lucrare a Celui Rău, a diavolului, sau la ceva legat de bunurile sau plăcerile vieţii... Şi este adevărat, dar e limitat şi superficial. În evanghelia pe care am proclamat-o este diavolul cel care îl ispiteşte pe Isus, dar să nu uităm că în alte momente ale vieţii lui Isus rolul de ispititor aparţine altcuiva... Amintiţi-vă de momentul în care Isus descoperă ucenicilor săi apropiata patimă şi moarte: Petru intervine şi încearcă să-l oprească pe Isus din misiunea sa, iar reproşul pe care îl primeşte este foarte dur: "Pleacă de la mine, Satană, pentru că tu nu judeci aşa cum judecă Dumnezeu, ci cum judecă oamenii..." Tâlharul răstignit alături de Isus, mulţimea de sub cruce, devin ispită, încercare... "Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, salvează-te pe tine şi pe noi... coboară de pe cruce şi vom crede în tine!" Vreau să spun că încercările prin care trecem, ispitele, tentaţiile, nu sunt totdeauna lucrarea Celui Rău: lumea în care trăim, cei din jurul nostru sau chiar noi înşine putem juca pentru noi şi pentru alţii sau chiar pentru Dumnezeu rolul Celui Rău, rolul de ispititor. "Patruzeci de ani m-a dezgustat neamul acesta - se plânge Dumnezeu de poporul ales - pentru că m-au pus la încercare deşi au văzut lucrările mele..." Iar noi facem acelaşi lucru: îl punem la încercare pe Dumnezeu, îi cerem să fie aşa cum gândim noi, un Dumnezeu la dispoziţia noastră, un Dumnezeu al minunilor, al intervenţiilor imediate. Dacă eşti fiul lui Dumnezeu..., dacă Dumnezeu ar face..., dacă Dumnezeu ar interveni..., dacă Biserica ar da dovadă..., dacă preoţii ar fi sau ar face... Acest "dacă", ce pune totul sub semnul întrebării şi cu privire la Dumnezeu şi cu privire la Biserică, ce aduce dubii, neîncredere... Sau, la nivel uman: dacă soţia mea ar fi altfel..., dacă soţul meu ar renunţa..., dacă prietenul meu, prietena mea m-ar iubi cu adevărat... Din nou... "dacă". Neîncredere, dubii... Ispititori pentru noi şi pentru alţii, ca să nu insist asupra a ceea ce înseamnă provocare sau îndemn direct la rău, la păcat.
În legătură cu ispitele la care este supus Cristos, cred că ele sintetizează încercările, tentaţiile care vin asupra omului-Dumnezeu şi asupra omului dintotdeauna: materialismul care include hedonismul, plăcerea, puterea şi substituirea lui Dumnezeu propriilor planuri şi interese.
- "Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca aceste pietre să se prefacă în pâine..." E tentaţia de a căuta împlinirea, fericirea în lucrurile materiale, în a avea, în a poseda, în a folosi şi a te folosi de lucruri şi de oameni, este răsturnarea unei scări de valori cu falsitatea, compromisurile, nedreptăţile ce derivă din aceasta.
- "Îţi voi da toate acestea dacă, plecându-ţi genunchiul, mă vei adora..." Este tentaţia de a-ţi gândi şi a trăi viaţa fără Dumnezeu, de a fi stăpânul propriei vieţi, fără a face referinţă la Dumnezeu, ba mai mult, a vedea în credinţă şi în trăirea ei o limitare a propriei libertăţi, a aspiraţiilor spre putere, dominare, uitând valori ca iubirea, prietenia, caritatea, slujirea.
- "Aruncă-te de pe aripa templului, căci scris este: Dumnezeu va porunci îngerilor săi să te păzească..." Este tentaţia de a te folosi de Dumnezeu, de a abuza de bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, este dorinţa de a-i comanda lui Dumnezeu, de a-i impune soluţii şi răspunsuri... Şi dacă Dumnezeu nu se conformează, nu acţionează aşa cum doreşti... te poţi dispensa de el.
Dragi credincioşi,
A-l urma pe Cristos, a-ţi trăi credinţa înseamnă să nu-ţi pleci genunchii în faţa bunurilor materiale, în faţa plăcerilor, a puterii sau, dacă vreţi, în faţa banului cu care se pot cumpăra şi bunuri şi plăcere şi putere. Un singur lucru nu se poate cumpăra: mântuirea, paradisul.
A-l urma pe Cristos, a-ţi trăi credinţa înseamnă a nu te folosi de Dumnezeu, a nu abuza de bunătatea şi răbdarea sa, a nu te apropia de el doar din interes sau din teamă. Mă întreb uneori: Oare cât din ceea ce purtăm în noi e credinţă adevărată şi cât e superstiţie, magie? Magia, superstiţia, încearcă să-şi facă favorabilă divinitatea, fie din interes fie din frică... Noi pentru ce îl căutăm pe Dumnezeu? Din interes, vrem să obţinem ceva, vrem să ne asigurăm? Sau din teamă, ca nu cumva să nu ni se întâmple nu ştiu ce nenorociri, să nu fim pedepsiţi, să nu fim bătuţi de Dumnezeu? Oare aceasta este credinţă? Mă îndoiesc! Mă tem că de cele mai multe ori avem impresia că avem credinţă, dar în realitate suntem departe de ceea ce este cu adevărat credinţa!
"Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar - spune Isus - aţi spune muntelui acesta Ia şi aruncă-te în mare şi el v-ar asculta!" Or, noi, prin credinţa noastră, am schimbat vreodată ceva? Şi atunci avem credinţă? Am recitat şi recităm de mii de ori Crezul, ştim multe noţiuni şi adevăruri de credinţă, dar s-ar putea să nu avem credinţă. Deoarece credinţa nu lasă niciodată lucrurile aşa cum sunt, credinţa transformă, schimbă viaţa unui om, ori noi ne târâm de ani şi ani de zile cu aceleaşi probleme, cu aceeaşi indiferenţă, cu aceleaşi păcate... Şi, atunci, avem credinţă? Ne-am acuzat vreodată că nu am avut încredere în Dumnezeu, că l-am căutat, că ne-am rugat lui din interes, din teamă?
Cenuşă şi cruce. Conştienţi de fragilitatea noastră, conştienţi că suntem pribegi şi străini în această lume, cum spunea lectura întâi, să privim la crucea lui Cristos, pentru a putea învinge tentaţiile acestei vieţi şi pentru a nu deveni noi pentru alţii tentaţie, ispită.
Şi mai am o întrebare. Dacă privim la lumea în care trăim, vedem că oamenii au inventat tot felul de sisteme de alarmă, camere de supraveghere, pentru a-şi proteja bunurile dobândite. Dar sunt bunuri mult mai de preţ, mult mai profunde: credinţa, demnitatea, puritatea sufletului, adevărul, dreptatea; pe acestea cum le protejăm, cum le apărăm?
