Iubiţi credincioşi şi dragi ascultători,
Este necesar să ne dăm seama că nu totdeauna simbolurile de succes din societatea noastră sunt totodată şi semne ale mântuirii sau ale harului lui Dumnezeu în viaţa noastră. Prea mulţi încă nu şi-au dat seama că au devenit deja precum bogatul din evanghelia de azi. El era satisfăcut de sine, un om să spunem împlinit în ceea ce avea şi de ceea ce agonisise. Problema sa era că pe ceilalţi de la uşa lui nu-i mai vedea, nu mai era preocupat de existenţa lor.
În evanghelia de astăzi, aşadar, Isus ne arată încă o dată ce înseamnă a fi orbit de propria împlinire materială, de propriul succes. Să privim la inima noastră aşa cum este acum.
Edmund Burke, un om de stat englez, dar născut în Irlanda, a spus odată în parlamentul britanic: "Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic". Acele cuvinte nu se aplică doar în politică sau economie, nu doar la votare sau la lupta pentru pace, dar şi la propria noastră mântuire. Răul triumfă asupra noastră, ne orbeşte, ne narcotizează, atunci când ne neglijăm cu totul sufletul propriu.
Parabola de azi ne mai arată şi cât de multă nevoie avem noi de ceilalţi pentru a ne mântui. Din punct de vedere material bogatul era plin de succes. Spiritual, era o ruină, un faliment, un dezastru. Noi suntem chemaţi de a-l ajuta pe Lazăr, de a-l privi, de a-i vorbi, de a-i potoli foamea pentru că prin asta trece propria noastră mântuire.
Din nou trebuie să privim la viaţa, la inima noastră. Cine de lângă mine ar avea nevoie de pâine, dar primeşte din partea mea doar firimituri? Un adolescent care moare de dorul de a auzi un cuvânt de bunăvoinţă din partea tatălui, a mamei? O mamă poate, care ar vrea să se hrănească cu iubirea copiilor ei sau a soţului, dar care primeşte doar vorbele care i se aruncă de parcă ar fi servitoarea familiei? Sau poate o soţie, o logodnică... un soţ, un tată care are foame de cuvintele "Te iubesc" şi care nu ajung decât sub formă de firimituri de gesturi şi cuvinte spuse cu nepăsare?
Lumea noastră din România, şi nu numai, este plină cu Lazări mari, adulţi, cei mai mulţi pensionari, dar şi cu Lazări mici, copii, care îşi plătesc cărţile de şcoală în rate. Cei mai mulţi Lazări de la noi sunt femei, nu bărbaţi. Există Lazări alungaţi din casele lor în plină iarnă, Lazări care merg la şcoală câte o oră pe jos, Lazări care mănâncă la cantinele sociale şi care de mult nu mai ştiu ce înseamnă expresia "a fi sătul".
Lazăr rămâne mereu la uşă, afară, flămând, ignorat, prezent uneori în statistici, dar absent din mintea celor mai mulţi dintre noi. Acest Lazăr însă ne va aştepta la un moment dat, pentru a ne pune această întrebare: ai făcut binele pe care l-ai fi putut face? Adesea, inclusiv la Spovadă, ne întrebăm propria conştiinţă dacă am făcut sau nu vreun păcat, vreun rău. Rareori ne întrebăm dacă am fi putut face un bine şi nu l-am făcut. Să ne reamintim ceea ce am spus că declara Edmund Burke: "Singurul lucru necesar pentru ca răul să triumfe este ca oamenii buni să nu facă nimic". Aşa apar Lazării dintotdeauna. Când noi nu facem binele pe care l-am putea face.
În parabola de azi ni se vorbeşte despre iad, cer, despre ajutorul de dincolo care poate sau nu veni, despre o pedeapsă veşnică, despre o judecată. Isus vorbeşte despre aceste realităţi şi în alte momente, de multe ori. Învăţăm de puţine ori. Vedem viaţa altfel decât o vedea Isus... decât o vedeau sfinţii. Sfântul Vasile cel Mare are cuvinte foarte dure într-una din predicile sale: "Spune-mi motivul pentru care tu ai primit averile tale. Oare Dumnezeu este nedrept, el să fie cel care distribuie în mod inegal aceste bunuri necesare vieţii? De ce tu eşti bogat şi un altul sărac? Flămândului îi aparţine pâinea pe care tu o păstrezi; celui gol, haina pe care tu o pui deoparte... Comiţi la fel de multe nedreptăţi, pe cât sunt de mulţi oamenii cărora tu le-ai fi putut da acele bunuri".
Sfântul Paul are dreptate când spune că "iubirea de bani este rădăcina tuturor tipurilor de rău". Tocmai de aceea Paul o şi numeşte idolatrie. Oare destinul celui bogat din parabolă nu ne spune nimic în acest sens? Bogatul îi spune lui Abraham: "Am cinci fraţi"! - şi apoi îi cere să-l lase pe Lazăr să-i avertizeze pe aceştia. Iată, noi suntem fraţii celui bogat, noi suntem avertizaţi azi. Există alegeri în viaţa noastră care au consecinţe în viaţa noastră de după moarte, care este irepetabilă. Acum încă, mai avem timp să deschidem uşa noastră şi să ne apropiem de Lazăr. După moarte, o prăpastie va fi între noi şi el, şi nu o vom putea traversa. Noi nu-i avem doar pe Moise şi pe profeţi: îl avem pe însuşi Isus, Cuvântul întrupat.
Poate că îndrăznesc prea mult, dar înclin să cred că există un cuvânt lipsă în Evanghelia din această duminică. Parabola ni-l prezintă pe bogat ca pe unul care stă bucurându-se de averea sa, iar pe Lazăr ca pe unul care stă suferind în singurătatea şi boala sa, alinat doar de câini. Amândoi stau, nici unul, nici altul nu munceşte. Primul, pentru că a renunţat, nu mai are nevoie. Al doilea, pentru că nu mai poate, nu mai dispune de niciun fel de posibilitate de a munci. Primul nu munceşte pentru că averea sa îi dă sentimentul că se poate dispensa de aşa ceva; al doilea, pentru că suferinţa sa l-a absorbit şi l-a izolat cu totul. Munca lipseşte şi la unul şi la altul. Absenţa ei generează în primul sentimentul de superioritate, în al doilea accentuează sentimentul de singurătate şi izolare. Lipsa muncii îi afectează pe amândoi, deşi nu în acelaşi mod. Absenţa ei dezumanizează, însingurează, înstrăinează pe om de om. Munca ne păstrează oameni, ne oferă demnitate, ne face solidari, ne apropie între noi. Este o valoare la fel de mare ca solidaritatea, singura care înlătură acea prăpastie dintre noi despre care vorbea Abraham.
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Isus nu aruncă vorbele în mod retoric, doar pentru a ne face curioşi, pentru a ne stimula gândirea prin compararea a două personaje. Domnul vrea ca noi să ne construim viaţa diferit, de o manieră încât să nu ridicăm în slăvi condiţia bogatului, şi nici să nu privim cu dispreţ şi nepăsare la acei mulţi Lazăr de astăzi. Domnului îi plac oamenii care iau decizii din convingere, nu din sentimentalism, decizii de viaţă şi nu doar de moment. Ne reaminteşte că viaţa veşnică există şi este unică, că cea de aici este tot unică, dar este o pregătire la cealaltă. Domnul doreşte ca noi toţi să devenim fraţii şi surorile lui Lazăr. Amin.
