Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Isus ne învaţă că viaţa de pe pământ o pregăteşte pe cea din cer, că viaţa prezentă o pregăteşte pe cea viitoare. Şi pentru a ne face să înţelegem acest adevăr, Isus ne invită să medităm parabola pe care a spus-o fariseilor de atunci şi astăzi ne-o spune nouă.
În faţa casei unui om bogat zăcea un om sărac, bolnav şi flămând care s-ar fi mulţumit cu puţin, cu resturile care cădeau de pe masa bogatului, "dar nimeni nu i le dădea". Această propoziţie am întâlnit-o şi în parabola fiului risipitor, pe care am ascultat-o cu două săptămâni în urmă. Acolo, fiul cel mic, experimentează şi el o stare de sărăcie şi înfometare extremă. El s-ar fi mulţumit cu şi mai puţin, cu roşcovele pe care le mâncau porcii: "Dar nimeni nu i le dădea". Această propoziţie: "Nimeni nu i le dădea" scoate în evidenţă lipsa oricărei solidarităţi.
Ce se înţelege prin lipsa oricărei solidarităţi?
Pe de o parte existenţa unei persoane, a unor persoane, a unor comunităţi întregi care au ajuns la mila altora, care nu se mai pot ajuta singure, care se află într-o situaţie limită, între viaţă şi moarte chiar, şi pe de altă parte persoane care ar putea să le întindă o mână de ajutor şi, din puţinul sau din surplusul lor, să-i ajute într-un fel sau altul, şi nu o fac. Şi cred că acum, atât dumneavoastră cei prezenţi aici în biserică, ci şi aceia care mă ascultaţi pe calea undelor, vă gândiţi, sau cel puţin înălţaţi o rugăciune către Dumnezeu, pentru toţi aceia care în urma urgiei apelor din vara aceasta au ajuns ca Lazăr; afară de un nume, nu mai au nimic, au pierdut totul.
Din cauza lipsei oricărei solidarităţi, între cele două categorii de oameni s-a creat în mod artificial un zid, o barieră, o prăpastie. În mod voit am folosit cuvântul artificial, pentru a scoate în evidenţă faptul că zidul, bariera, prăpastia nu sunt opera lui Dumnezeu, ci lucrarea omului.
La crearea lumii, Dumnezeu a văzut că "nu este bine ca omul să fie singur". De aceea nu a creat un singur om, ci un bărbat şi o femeie, şi i-a aşezat într-un raport de comuniune atât de intim, atât de strâns unit, încât a spus despre ei: "Nu vor mai fi doi, ci un singur trup. Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă". Ne-am obişnuit să interpretăm în mod strict aceste cuvinte restrângându-le doar la taina sfintei Căsătorii, dar ele sunt la fel de valabile şi în afara ei. Şi Isus a insistat mult asupra aceleaşi probleme, a solidarităţii dintre oameni, "ca toţi să fie una". Iată, aşadar, care este planul lui Dumnezeu încă de la începutul lumi, iată care este şi dorinţa lui Isus.
Dar omul, în mod artificial, construieşte ziduri, înalţă bariere, rupe podurile de legătură, sapă prăpăstii şi se izolează în spatele lor, folosindu-se în mod egoist de libertatea pe care Dumnezeu i-a dăruit-o. Aceasta înseamnă lipsa oricărei solidarităţi.
Concret, în parabola de astăzi, în interiorul unei case pline de lux, se dau ospeţe, iar în exterior, foarte aproape, se moare din cauza mizeriei şi bolii provocate de foamete, de sărăcie. Între cele două realităţi, total opuse, este o simplă uşă. "Orice se întâmplă dincolo de ea nu mă interesează" este concluzia pe care o tragem analizând faptele bogatului. Şi am văzut, în finalul parabolei că această uşă, pe care bogatul a ţinut-o închisă în faţa săracului, s-a transformat, dincolo, în veşnicie, într-o prăpastie de netrecut.
Nu Dumnezeu a creat-o, ci omul, aici pe pământ, dar valabilă şi dincolo. Şi Dumnezeu nu trece peste voinţa omului, nici aici şi nici dincolo. Aici îi propune doar ce trebuie să facă şi-l lasă să decidă singur, să aleagă. De aceea alegerile noastre, aici pe pământ, sunt atât de importante şi ele rămân valabile şi în veşnicie.
Să încercăm să înţelegem şi să interpretăm corect parabola lui Isus! Oare trebuie să ne dorim să fim săraci ca Lazăr, pentru a ajunge în cer? Oare bogatul a ajuns în iad doar pentru că era bogat? Oare toţi cei care mănâncă în fiecare zi, se îmbrăcă bine şi locuiesc într-o casă frumoasă, pe lumea cealaltă ajung obligatoriu în iad?
Nicidecum! Nu acesta este adevărul pe care ni-l prezintă Isus. Dar să analizăm parabola!
Nu avem multe detalii nici despre Lazăr şi nici despre omul bogat. Despre Lazăr nu ştim nici dacă a fost un om bun. Nu ni se spune despre nici o faptă bună pe care ar fi săvârşit-o. Fiind total lipsit de bunuri, bănuim că el şi-a pus toată speranţa în Dumnezeu.
La fel, nu reiese din parabolă că bogatul ar fi fost un om rău. Nu ni se spune că s-ar fi îmbogăţit prin mijloace necinstite; sau că ar fi fost responsabil pentru sărăcia lui Lazăr; sau că acesta i-ar fi cerut ceva şi bogatul l-ar fi refuzat. Nu aflăm despre nici un lucru rău comis de el. Şi totuşi dacă, în aparenţă, nu a făcut nimic rău împotriva celui sărac, în realitate nu a făcut nici ceva bun în favoarea lui.
Aşadar, bogatul a ajuns în iad nu pentru că avea lucruri multe şi frumoase şi pentru că mânca bine, ci pentru că era egoist. Toţi vedeau că Lazăr avea nevoie de ajutor, toţi, chiar şi câinii, dar bogatul nu vedea! În fiecare zi Lazăr era acolo, foarte aproape de uşa casei lui şi aştepta câteva firimituri, pe care servitorii şi aşa le aruncau, dar bogatul nu-l vedea! Dacă săracul ar fi fost mai în putere s-ar fi dus singur să şi le caute prin tomberoane.
Oare, bogatul chiar nu-l cunoştea pe Lazăr!
Ba, îl cunoştea, şi încă foarte bine, dar... se făcea că nu-l vede. Ştia şi cum îl cheamă. După moarte, când l-a văzut în sânul lui Abraham, imediat l-a recunoscut, şi i-a spus pe nume! Dar era prea târziu! Tot timpul vieţii sale acest om bogat, care avea bunuri din belşug, mai multe decât avea nevoie, a ţinut totul pentru el. Nu s-a gândit niciodată că l-ar putea ajuta, fără ca pe el să-l coste prea mult. Ar fi putut să nu-şi mai cumpere o haină de purpură sau să mănânce normal, nu "să benchetuiască în fiecare zi". Ar fi putut să-i cumpere leacuri pentru boala lui, care i-ar fi folosit mai mult decât linsul câinilor, dar... n-a făcut nimic din toate acestea.
Păcatul pe care l-a comis se numeşte omisiune. Nu a făcut ce trebuia să facă. "Văpaia care-l chinuie în veşnicie" este focul egoismului pe care el l-a aprins şi l-a alimentat în inima lui cât timp a trăit pe pământ. El care fusese atât de bogat, şi ar fi avut atâtea posibilităţi să-şi asigure şi veşnicia încă de pe pământ, adunând meritele faptelor bune, care, iată, doar acestea valorează în ochii lui Dumnezeu, tânjeşte acum după o picătură de apă.
Acum însă este prea târziu! Ajuns în faţa judecăţii lui Dumnezeu, acesta nu i-a găsit numele în cartea vieţii. El nu are un nume. A avut doar bunuri, pe care credea că le posedă, dar, în realitate, bunurile l-au posedat pe el. Acestea au fost mai importante pentru el decât viaţa unui om. Câinii au avut mai multă compasiune decât el.
Nu a iubit. Acesta a fost păcatul lui şi pentru aceasta a şi fost condamnat. El a ţinut mai mult la ceea ce avea decât la ceea ce era, decât la sufletul său, decât la omul sărac care a murit de foame şi mizerie la uşa lui.
Şi păcatul de omisiune este chiar atât de grav încât să ajungi în iad pentru veşnicie? Gândindu-ne la cuvintele lui Isus, "tot ce nu aţi făcut unuia dintre aceştia mici, mie nu mi-aţi făcut"; gândindu-ne cum s-a comportat fericita Tereza de Calcutta cu cei săraci, flămânzi şi bolnavi şi ce spunea ea, despre aceştia, "Dumnezeu sălăşluieşte în cel sărac în rănile săracului", da, chiar este un păcat deosebit de grav.
Bogatul s-o fi apărat în faţa judecăţii lui Dumnezeu.
- Am mâinile curate, nu mi le-am pătat cu sângele săracului! Nu am făcut nimic!
- Într-adevăr, i-o fi răspuns Dumnezeu, tocmai de aceea te condamn, pentru că nu ai făcut nimic! Ai mâinile curate, dar... goale.
Teribile cuvinte!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, în aşa fel să trăim aici pe pământ, încât să nu trebuiască să le auzim şi noi din gura lui Dumnezeu, când vom ajunge la porţile veşniciei.
