Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Într-o pagină din romanul său, Eşafodul, scriitorul rus Cinghiz Aitmatov îşi imaginează că dacă toate rugăciunile, laudele, implorările, cererile, invocaţiile înălţate către Dumnezeu înălţate către Dumnezeu de-a lungul secolelor ar fi adunate împreună, ar forma, ar constitui, un ocean de lumină şi de speranţă, un ocean care ar învălui cu mantia sa tot pământul, întinzându-se până la ceruri. Este sigur că de pe pământ se înalţă spre cer o continuă respiraţie rugătoare ale cărei forme şi tonalităţi sunt aproape infinite, pentru că reflectă glasul fiecărei persoane.
Astăzi liturgia ne invită să medităm asupra rugăciunii şi adresează această invitaţie după diferite linii de dezvoltare. Sunt, parcă, tot atâtea fire de lumină care impregnează lecturile biblice pe care le-am ascultat. Vom încerca şi noi, în aceste câteva minute să tragem, să extragem din aceste fire de meditaţie, lăsând ca, apoi, aprofundarea lor să o facă fiecare de-a lungul acestei săptămâni.
Cu relatarea celebră a dialogului dintre Dumnezeu şi Abraham pentru salvarea Sodomei şi Gomorei - prima lectură din această duminică - iată că apare un prim fir: rugăciunea mijlocirii şi a îndrăznelii. Abraham se prezintă în faţa lui Dumnezeu încrezându-se în milostivirea sa infinită, o milostivire care este superioară dreptăţii, şi într-un crescendo evident încearcă să-i smulgă lui Dumnezeu iertarea. El, Abraham, ştie să îndrăznească în această tratativă aşa de liberă. "Voi îndrăzni să vorbesc cu Domnul, eu care nu sunt decât praf şi cenuşă". Iată că Dumnezeu intră în această discuţie, în acest colocviu. Dar tocmai din respect faţă de dreptatea sa, din respect faţă de libertatea creaturii sale Dumnezeu, din păcate, trebuie să se oprească. Omenirea din Sodoma şi Gomora este complet coruptă. Nu există un singur drept care să poată opri exigenţele judecăţii drepte a lui Dumnezeu.
Pe lângă această rugăciune de mijlocire şi de îndrăzneală, în istoria lui Abraham mai găsim o caracteristică a rugăciunii: sinceritatea şi transparenţa absolută pe care trebuie să o aibă rugăciunea, aşa cum va face, de exemplu, profetul Ieremia, care se va adresa Domnului cu aceste cuvinte: "Doamne, tu eşti prea drept ca să mă judec cu tine. Totuşi, vreau să vorbesc cu tine despre judecăţi. De ce calea celor nelegiuiţi are succes şi sunt liniştiţi cei care trădează?". Sau să ne amintim de rugăciunea lui Iob, care aproape că trece razant pe lângă un blestem, Iob care protestează vehement, protestează provocator faţă de un Dumnezeu care este simţit în suferinţă mai asemănător cu un general triumfător decât cu un tată iubitor. Deci, acea sinceritate transparentă şi absolută a rugăciunii.
Să mergem mai departe. Ajungem la psalmul responsorial, pe care l-am cântat, ritmat de răspunsul "Ascultă-mă, Doamne, când strig către tine!". Firul de meditaţie pe care reuşim să-l extragem este cel al încrederii. Psalmul 138 este în întregime o aducere de mulţumire care implică în această aducere de mulţumire, în această laudă, implică întregul univers, toate popoarele, aşa încât sfântul Atanasiu, unul dintre marii Părinţi greci din secolul al IV-lea, definea acest imn psalmul chemării universaliste. În centru se află acea certitudine reafirmată în mai multe rânduri şi confirmată de istoria celui care se roagă. "În ziua în care te-am chemat m-ai ascultat. Chiar dacă trebuie să trec printr-o mare strâmtorare, tu îmi ocroteşti viaţa".
Ajungem, astfel, la textul fundamental din liturgia cuvântului de astăzi, la acea specie de cateheză despre rugăciune, cateheză cuprinsă în capitolul 11 în evanghelia sfântului Luca. Textul pe care l-am ascultat este asemenea unui triptic, trei tablouri, despre imaginea, despre rugăciunea creştină.
Primul tablou. Este cel al intimităţii. Şi acest tablou îşi are confirmarea cea mai exactă în rugăciunea Tatăl nostru. Forma din evanghelia lui Luca, mai scurtă decât forma din evanghelia lui Matei, reflectă o primă formulare, care spun exegeţii că este foarte apropiată de înseşi cuvintele lui Isus. Rădăcina din care înfloreşte rugăciunea aceasta pe care ne-a învăţat-o Isus este în termenul "Tată", termen care traduce termenul aramaic folosit de Isus, "Abba", care în traducere înseamnă "Dragă Tată" sau "Tăticule". Observaţi că dispar distanţele. Dialogul cu Dumnezeu capătă o intimitate surprinzătoare, şi pentru că este însuşi Fiul lui Dumnezeu cel care ne revelează această posibilitate de comuniune directă şi spontană. Va comenta sfântul apostol Paul în Scrisoarea către Romani: "Voi nu aţi primit un duh de sclavie ca să vă fie din nou teamă, ci aţi primit duhul înfierii, prin care strigăm Abba, Tată".
Lăsăm deoparte celelalte cereri din rugăciunea Tatăl nostru pentru meditaţia personală a fiecăruia şi trecem la al doilea tablou din acest triptic, tabloul reprezentat de parabola despre prietenul acela care vine în miez de noapte, care deranjează, şi firul pe care reuşim să-l extragem este firul rezistent al statorniciei, al insistenţei. Vedeţi, rugăciunea nu este o emoţie, rugăciunea nu este o experienţă legată de o necesitate, este, în schimb, o respiraţie continuă a sufletului, o respiraţie care nu se stinge nici măcar noaptea. Sfântul Luca a reafirmat această temă a insistenţei, a statorniciei, cu o altă parabolă, pe care o găsim numai în evanghelia sa în capitolul 18, despre judecătorul necinstit şi văduva care tot bate la cap. Şi concluzia acestei parabole este semnificativă: oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă îi face să aştepte?
Şi iată-ne, în sfârşit, iubiţi fraţi, la ultimul fir, cel din a treia parte a evangheliei de astăzi, o parte ritmată pe o formă literară foarte îndrăgită de orientali, şi anume paralelismul. Tema este aceea a eficacităţii rugăciunii: "Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide". E vorba de o eficacitate care nu răspunde la aşteptările noastre, la măsura aşteptărilor noastre, la proiectele minţii noastre. Este o rugăciune, o eficacitate care răspunde la proiectele lui Dumnezeu, pentru că "gândurile mele nu sunt gândurile voastre, căile voastre nu sunt căile mele", spune Domnul. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este un împărat absolut. Imaginile folosite de Isus vor să amintească faptul că deasupra noastră este un Tată care ştie să dea fiilor săi mereu lucruri bune, lucruri corecte, lucruri folositoare, pentru că privirea sa, privirea lui Dumnezeu trece dincolo de orizontul acesta al omului, mic, restrâns. De aceea, este plăcut să ne abandonăm darurilor lui Dumnezeu, chiar şi atunci când aceste daruri nouă ni se pot părea neaşteptate, neprevăzute. Spune un autor de spiritualitate: "Mâinile tale, Doamne, sunt uneori mâini de bucurie şi uneori mâini de durere, dar întotdeauna sunt mâini de iubire".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Iată, avem posibilitatea săptămâna aceasta să facem fiecare o verificare a acestei respiraţii a sufletului, respiraţie proprie fiecăruia, rugăciunea. Cum este rugăciunea mea? Este rugăciunea de mijlocire, de îndrăzneală? Este o rugăciune transparentă? Este o rugăciune plină de încredere? Este o rugăciune care să mă pună într-o intimitate cu Dumnezeu? Este o rugăciune statornică? Este o rugăciune eficace? Vă doresc succes în meditarea acestor fire pe care am încercat să le extragem din lecturile de astăzi.
