Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi ascultători,
De fiecare dată când ascultăm cu atenţie cuvântul lui Dumnezeu noi suntem beneficiarii unor mesaje, unor îndemnuri, prin care el ne propune diferite teme de reflecţie personală şi comunitară extrem de importante pentru viaţa noastră de credinţă. Cred că tema cea mai sugestivă propusă de cuvântul lui Dumnezeu prin liturgia de astăzi este ospitalitatea.
Poporul biblic al lui Israel, care timp de secole a fost un popor de nomazi, care a trăit în corturi, fără o locuinţă fixă, care a cerut găzduire şi ospitalitate de la diferite popoare în timpul peregrinării sale, a învăţat bine să preţuiască ospitalitatea. Acest lucru, de fapt, ţine de condiţia noastră de pelerini pe pământ, dar înainte de aceasta şi înainte chiar de a fi înţeleasă doar ca o simplă trăire a carităţii, ospitalitatea ţine de credinţa noastră şi se fundamentează pe iniţiativa lui Dumnezeu care-l trimite pe Fiul său Cristos în această lume ca un pelerin: "A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit" (In 1,11), ne spune sfântul Ioan în prologul evangheliei sale.
Deci, Dumnezeu, stăpânul cerului şi al pământului, vrea să vină la noi, să intre în viaţa fiecărui om, a fiecărei societăţi, a fiecărei instituţii; vrea să locuiască în mijlocul nostru.
Cred că textul care ilustrează cel mai bine acest lucru este textul din Apocalips: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20).
Aţi văzut cu siguranţă renumita icoană cu Isus, bunul păstor, care bate la o uşă ce nu are mâner. Unii credeau că pictorul a uitat să picteze mânerul, dar când a fost întrebat, artistul a răspuns că acea uşă este, de fapt, inima omului, iar Isus nu poate intra decât dacă i se deschide din interior, el nu forţează intrarea, nu forţează libertatea omului...
Această iniţiativă şi dorinţă a lui Dumnezeu de a intra în inima şi în viaţa oamenilor, precum şi modul în care omul îi răspunde sunt ilustrate prin multiple exemple, dintre care două le găsim în prima lectură şi în evanghelia de astăzi. Caracteristica ospitalităţii autentice biblice este gratuitatea.
În prima lectură am auzit cum Abraham, care şedea la intrarea în cort, în vremea arşiţei de la amiază (iar în Palestina se poate vorbi cu adevărat de arşiţă...), şi-a ridicat ochii şi a văzut trei bărbaţi care stăteau în picioare în faţa lui. Când i-a văzut, a alergat de la intrarea în cort spre ei, s-a aruncat la pământ şi a spus: "Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău! Vi se va aduce puţină apă, vă veţi spăla picioarele şi vă veţi odihni sub acest arbore. Eu voi aduce puţină pâine, pentru a vă reface puterile înainte de a pleca mai departe, fiindcă aţi binevoit să treceţi pe la slujitorul vostru".
Este formidabil acest mod de comportare a lui Abraham! Deşi nu-i cunoştea pe cei trei, el insistă ca ei să fie oaspeţii lui.
Lui Dumnezeu i-a plăcut ospitalitatea lui Abraham şi pentru a-i arăta cât de mult o apreciază, îi face cea mai mare favoare pe care şi-ar fi putut-o imagina: îi oferă un fiu, deşi, atât el cât şi soţia sa, erau la o vârstă înaintată şi speranţele de a mai avea copii erau minime.
Acesta este semnul că orice formă de ospitalitate oferită celui care este în necesitate este plăcută şi răsplătită cu prisosinţă de Dumnezeu.
După cum Sfânta Treime - aşa cum a interpretat dintotdeauna tradiţia Bisericii - i-a apărut lui Abraham la stejarul din Mambre, sub chipul a trei străini, la fel Dumnezeu ne poate apărea nouă, creştinilor de astăzi, sub chipul unui sărac sau al unui om în dificultate. "Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,40), va spune Fiul Omului la judecata finală.
Acest aspect este ilustrat foarte frumos de o istorioară morală, pe care cu siguranţă aţi mai auzit-o. Aceasta ne vorbeşte despre o bătrână căreia Dumnezeu îi promisese că o va vizita într-o zi precisă. Ea s-a pregătit cu grijă, iar apoi s-a aşezat să-l aştepte. În ziua respectivă bătrâna a fost vizitată în trei momente succesive de trei persoane (doi cerşetori şi un bătrân zdrenţăros), care aveau mare nevoie de ajutor şi ospitalitate.
Însă bătrâna i-a alungat oarecum pe toţi trei, cu scuza că nu are timp să se ocupe de ei, deoarece îl aşteaptă pe Dumnezeu care trebuie să vină în vizită la ea. După ce a aşteptat toată ziua şi apoi a plecat dezamăgită la culcare, în timpul nopţii Dumnezeu i-a apărut bătrânei în vis şi i-a spus: "De trei ori am bătut astăzi la uşa casei tale şi de trei ori m-ai refuzat".
Aproape spontan îmi vine în minte situaţia prin care trec mii sau zeci de mii dintre conaţionalii noştri, care au fost nevoiţi să ia calea pribegiei şi să bată pe la uşi prin străinătate pentru o bucată de pâine...
În evanghelia de astăzi găsim aceeaşi temă a ospitalităţii. Isus este primit în casa surorilor Marta şi Maria. Ţinând cont de mentalitatea timpului, în fragmentul din evanghelia de astăzi sunt multe aspecte prin care Isus trece peste prejudecăţile timpului, dar nu intrăm acum în detalii.
Observăm pur şi simplu comportamentul celor două surori, care într-o formă diferită, dar complementară ne prezintă cele două atitudini specifice oricărui ucenic adevărat al lui Isus: ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi slujirea. Nu există opoziţie între aceste două atitudini, cum greşit s-a interpretat uneori; nu există o viaţă contemplativă, după modelul Mariei, care să se opună unei vieţi active, specifice Martei. Există doar o ierarhie, o ordine pe care Isus o subliniază: "Maria şi-a ales partea cea mai bună...", pentru că a preferat să asculte mai întâi cuvântul lui Dumnezeu.
De multe ori ne plângem că Dumnezeu nu ne ascultă! Dar oare Dumnezeu nu ne ascultă sau noi nu-l ascultăm pe el? În iureşul vieţii şi al activităţilor zilnice, nu mai găsim nici un moment de răgaz pentru a ne aşeza şi a-l asculta pe Cristos, care ne vorbeşte în atâtea moduri.
Numai cine se aşază în faţa lui Dumnezeu, cum a făcut Maria, cine ascultă cu atenţie, cine înţelege ce vrea Dumnezeu de la el, numai acela va înţelege cum va trebui să treacă apoi la acţiune, fără să intre într-o stare de preocupare exagerată şi plină de tensiune, cum a făcut Marta.
Isus nu-i reproşează Martei că munceşte, că slujeşte, că se ocupă de pregătirea mesei. Aceste lucruri erau necesare.
Isus îi reproşează faptul că o vede agitată, preocupată peste măsură: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi".
Aceasta este una dintre cele mai mari probleme, care duce la o mare criză a omului modern: lipsa de echilibru între viaţa spirituală şi cea activă. Rupând legătura cu Dumnezeu, omul s-a amăgit cu ideea că-şi poate decide singur soarta şi că-şi poate controla viaţa fără Dumnezeu.
Rezultatul: omul se simte singur, speriat, stresat la maxim, într-o lume care-i scapă de sub control zi de zi, deşi face eforturi imense ca s-o stăpânească.
Marta este prototipul omului modern; foarte activ, distributiv, eficient, pentru că încearcă să facă cât mai multe lucruri...
"Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi!"
Îi mulţumim din inimă lui Dumnezeu pentru că astăzi, prin exemplul celor două surori, ne învaţă care este ordinea în care noi trebuie să ne ierarhizăm viaţa pentru a atinge acel echilibru atât de necesar.
Ajută-ne, Doamne, să ascultăm mereu cu atenţie cuvântul tău, iar acesta să devină o sursă de inspiraţie şi de energie pentru activităţile noastre. Amin.
