Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dumnezeu nu încetează să viziteze poporul său, să îi viziteze pe oameni. Ospitalitatea faţă de el este făcută din ascultarea cuvântului şi din slujire. Credinţa înseamnă a depăşi preocuparea a ceea ce trebuie să fac eu pentru Dumnezeu pentru a contempla ceea ce el face pentru mine. Acesta este o parte din mesajul pe care ni-l transmit lecturile de la sfânta Liturghie din această duminică.
1. Dumnezeu îi vizitează pe oameni! Abraham, Maria şi Marta, au avut imensa bucurie de a-l primi pe Dumnezeu în casa lor. Sfântul Paul spune: "Cristos este în mijlocul vostru, el este nădejdea slavei". Iniţiativa este mereu a lui Dumnezeu; el alege să fie oaspetele omului pentru a-i aduce o veste bună şi a transforma viaţa sa. Abraham este aşezat în faţa cortului în timpul arşiţei de la amiază. Este timpul în care parcă totul se opreşte, nu se poate întâmpla nimic, nu se doreşte să se întâmple ceva! (Experimentăm şi noi zilele acestea ce înseamnă o astfel de caniculă). Tocmai acest moment, care pare steril, devine momentul întâlnirii cu Dumnezeu, sub imaginea a trei bărbaţi care deodată se află în faţa sa. Abraham nu a avut timp să facă planuri, să se pregătească şi totuşi aleargă în întâmpinarea oaspeţilor, lăsând totul la o parte, mai ales odihna. Când Dumnezeu trece, vizita sa nu poate fi amânată, orice altceva devine mai puţin important. Abraham îl imploră: "Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău!" El invocă nu doar o simplă întâlnire exterioară, ci o profundă comuniune, o întâlnire plină de prietenie. Abraham oferă oaspeţilor o primire, o ospitalitate excepţională şi în timp ce aceştia se bucură de bunătăţile oferite, el rămâne în picioare, gata de a sluji.
Dar întâlnirea cu Dumnezeu nu este niciodată fără roade. Dumnezeu îi face cunoscut lui Abraham că Sara, soţia sa, va avea un fiu, un semn al binecuvântării, şi, într-un fel, o răsplată a ospitalităţii sale.
Dumnezeu ne vizitează pe fiecare dintre noi în modalităţi atât de diferite şi, poate, de multe ori, nu ne dăm seama de acest lucru, poate, chiar "nu suntem acasă". Gesturile de iubire ale părinţilor noştri, binele care ni-l fac cei care ţin la noi, ajutorul pe care îl primim de la cine nu ne aşteptăm, strigătul plin de suferinţă al celor săraci sau nevoiaşi... toate sunt vizite pe care ni le face Dumnezeu. Sfânta Liturghie, în care primim hrana cuvântului şi a sfintei Împărtăşanii, rugăciunea pe care o înălţăm, suferinţele care par, de fiecare dată, fără sens, dorinţa noastră de mai bine... sunt întâlniri directe cu Dumnezeu. Rugăciunea noastră să fie cea a lui Abraham: "Doamne, dacă am aflat bunăvoinţă în ochii tăi, nu trece fără să te opreşti la slujitorul tău!" şi la fel şi ospitalitatea faţă de acest vizitator divin. Să nu uităm cuvintele lui Cristos: "Iată, eu stau la uşă şi bat. Dacă cineva ascultă glasul meu şi-mi deschide uşa, voi intra la el şi voi sta la masă cu el şi el cu mine" (Ap 3,20).
2. Atunci când îi deschidem lui Dumnezeu uşa vieţii noastre, care trebuie să fie atitudinea, cum trebuie să fie ospitalitatea noastră? Evanghelia ne pune în faţă două atitudini, aceea a Martei şi aceea a Mariei, care par să fie atitudini opuse, dar vom descoperi că, de fapt, se completează una pe cealaltă. Avându-l ca oaspete în propria casă pe Cristos, Marta se agită pentru a-i oferi o primire plină de ospitalitate în timp ce Maria "aşezată la picioarele Domnului, îi asculta cuvântul". Pentru mentalitatea timpului atitudinea Mariei este nepotrivită deoarece şi-a asumat un rol care era rezervat doar bărbaţilor. Maria aşezată la picioarele lui Cristos este figura ucenicului care ascultă învăţătura maestrului. Niciun rabin nu accepta să fie urmat de femei, deoarece puteau deveni ucenici doar bărbaţii. Cristos nu se teme să răstoarne şi această situaţie. Marta însă, prinsă de treburi, nu reuşeşte să înţeleagă acest lucru şi îi cere lui Cristos să o pună şi pe Maria la treabă. Răspunsul pe care îl dă Cristos arată că nici o slujire nu trebuie să fie atât de frenetică încât să împiedice ascultarea învăţăturii: "Marta, Marta, pentru multe te zbaţi şi te frămânţi. Însă un singur lucru este necesar. Maria şi-a ales partea cea mai bună, care nu i se va lua". Din răspunsul acesta înţelegem că Isus Cristos apreciază efortul Martei, îl ia în consideraţie, îi dă valoare, însă nu acceptă ca agitaţia pentru lucrurile exterioare să împiedice a sta cu el, a-i asculta învăţătura. Un rabin spunea despre un altul: "Este atât de preocupat să vorbească despre Dumnezeu încât a uitat că acesta există!" Am spune noi românii: "A nu vedea pădurea din cauza copacilor". Cristos însă ne spune: "Nu vă îngrijoraţi pentru viaţă: ce veţi mânca; nici pentru trupul vostru: cu ce vă veţi îmbrăca... Toate aceste le caută păgânii din lume; Tatăl vostru însă ştie că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai degrabă împărăţia lui şi acestea vi se vor adăuga" (Lc 12,22-32). Neliniştea şi agitaţia sunt comportamente tipic păgâne; şi până şi a fi ocupat până peste cap de "treburi" faţă de Dumnezeu sau faţă de aproapele poate fi ceva păgân, tocmai pentru că lipseşte încrederea în providenţa divină. "Prea multe treburi" împiedică nu numai ascultarea cuvântului, ci şi slujirea adevărată. A face mult poate fi un semn de iubire însă poate să şi ucidă iubirea, deoarece ospitalitatea are nevoie de companie, nu doar de lucruri. Maria şi Marta sunt cei doi poli ai unicei porunci: să iubeşti pe Dumnezeu şi să îl iubeşti pe aproapele; cei doi poli ai unicei fericiri: fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu, fericiţi cei ce îl pun în practică.
Noi, creştinii, nu suntem justificaţi să ne mulţumim doar cu rugăciunea în faţa atâtor necesităţi ale lumii. Cuvântul lui Cristos ne îndeamnă să devenim aproapele aproapelui nostru: "Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine... Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut" (Mt 25,34-46).
Raoul Follereau, jurnalist şi poet francez, care a luptat, în special, împotriva leprei, dar şi împotriva indiferenţei faţă de săraci, a nedreptăţii, a războiului, spunea într-o poezie a sa: "Am visat un om care se prezenta la judecata lui Dumnezeu. El spunea: «Nu am făcut nimic rău. Priveşte mâinile mele: sunt curate». Însă Dumnezeu i-a răspuns: «Ai dreptate. Sunt curate, dar sunt goale»". Trebuie să facem binele şi binele pe care îl facem are valoarea sa, dar dacă ascultăm cuvântul lui Dumnezeu vom fi mereu conştienţi că Dumnezeu este cel care îl salvează pe om şi nu operele noastre.
3. A-l primi pe Dumnezeu în viaţa noastră, a şti să "stăm la picioarele sale" şi să îi ascultăm cuvântul ne ajută să depăşim preocuparea pentru ceea ce trebuie să facem pentru el şi să ne minunăm de ceea ce el face pentru noi. Cristos nu caută slujitori, ci prieteni: "... nu vă mai numesc slugi, pentru că sluga nu ştie ce face stăpânul său, dar v-am numit pe voi prieteni, pentru că toate câte le-am auzit de la Tatăl meu vi le-am făcut cunoscute" (In 15,15). Cristos nu caută persoane care să facă lucruri pentru el, ci persoane care să îl lase să facă lucruri măreţe cu ele, aşa cum a făcut cu Maria, aşa cum a făcut cu sfântul Paul. Spune el în a doua lectură de astăzi: "Pe acest Cristos îl vestim noi, îndemnând pe orice om şi instruindu-l cu toată înţelepciunea, ca să-i facem pe toţi oamenii desăvârşiţi în Cristos".
Îţi mulţumim Isuse pentru persoanele pe care le-am întâlnit în această săptămână, pentru acele persoane pe care am ştiut să le ascultăm şi să le consolăm, pentru acelea pe care nu am ştiut să le înţelegem.
Îţi mulţumim Isuse pentru că ne-ai chemat astăzi, aici, să fim oaspeţii tăi, mulţumim pentru cuvântul tău care ne reaminteşte care este partea cea mai bună.
Îţi mulţumim pentru că eşti prezent în Biserica ta şi eşti dispus să ne primeşti de fiecare dată când ne simţim departe de tine.
Fă-ne mai umani, mai dispuşi să te ascultăm, să te primim, să ne lăsăm ajutaţi.
Astfel te vom putea primi şi noi la umbra copacului vieţii noastre, şi împreună cu tine promisiunea unei vieţi noi, a unei speranţe ce nu moare. Amin.
