Primele două lecturi pe care le-am ascultat astăzi ne prezintă într-o formă simbolică cele două stadii pe care trebuie să le traverseze Biserica lui Cristos. Prima lectură ne oferă un cadru al Bisericii luptătoare, pământeşti, care trăieşte în timp, cu toate problemele şi dificultăţile sale. A doua lectură ne prezintă Ierusalimul, Cetatea Sfântă, adică Biserica triumfătoare, aşa cum va fi ea la sfârşitul lumii, atunci când slava lui Dumnezeu o va învălui. Strălucirea ei va fi asemenea cu o piatră de mare preţ, nu va avea nevoie de soare, nici de lună ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu o va lumina.
În sfârşit, evanghelia pe care am ascultat-o parcă ar vrea să fie o mediere între prima şi a doua lectură, între ceea ce trăim acum (suferinţe, probleme, preocupări, teamă, tulburare etc.) şi ceea ce sperăm să devenim la sfârşitul vieţii noastre pământeşti, atunci când şi noi vom fi invitaţi să intrăm în Ierusalimul ceresc, în fericirea veşnică, în gloria Tatălui ceresc.
Fragmentul evanghelic ascultat face parte din cele cinci capitole pe care sfântul evanghelist Ioan le dedică ultimei cine a lui Isus, capitole care constituie un lung colocviu purtat de Isus cu ucenicii săi în Cenacol, cu numai câteva ore înainte de pătimirea şi moartea sa pe cruce.
Acest colocviu mai este numit şi "discursul de rămas bun" al lui Isus sau "testamentul său spiritual".
Practic, Isus, care ştia că a sosit ceasul pătimirii şi morţii sale, înainte de a se despărţi definitiv, din punct de vedere fizic, de ucenicii şi prietenii săi, vrea să-i încurajeze pe aceştia şi să le explice încă o dată că această separare nu este una definitivă, ci e vorba de un alt mod de prezenţă în mijlocul lor.
La fel şi Biserica, propunându-ne astăzi aceste texte, ar dori să ne încurajeze şi să ne dea o rază de speranţă, cu numai câteva zile înainte de sărbătoarea Înălţării lui Isus la cer, pe care noi creştinii catolici o vom celebra joia viitoare. Şi nouă astăzi Biserica vrea să ne spună că Isus, chiar dacă se înalţă la cer, nu ne părăseşte, ci rămâne veşnic cu noi într-o altă formă.
În Evanghelia după sfântul Ioan, Isus le vorbise deja ucenicilor de mai multe ori despre plecarea sa, dar abia acum sosise ceasul.
El, prietenul lor, cel cu care au împărtăşit atâtea momente de bucurie, entuziasm, iubire, pe care l-au auzit învăţând cu o autoritate deosebită, la minunile căruia au fost martori şi în care şi-au pus toată speranţa, acum pleacă, îi părăseşte.
Acest lucru provoacă o stare de tulburare şi suferinţă deosebită: "Ce vom face fără el? Cum vom continua să trăim fără el? Va mai avea viaţa vreun sens fără el?"
Sunt, cu siguranţă, întrebări tulburătoare, pe care ucenicii şi le pun în adâncul fiinţei lor...
Sunt întrebări care apar cu toată gravitatea lor şi în viaţa noastră, atunci când pierdem pe cineva drag, atunci când moare unul sau altul dintre părinţi, sau soţul, sau soţia, sau copilul, sau un prieten deosebit.
În fond, ucenicii nutreau iluzia că Isus va fi un Mesia politic, că va instaura împărăţia lui Dumnezeu pe acest pământ; sperau că se va termina altfel.
În schimb, toate certitudinile lor încep să dispară ca fumul în vânt. Părea totul un eşec lamentabil...
Văzându-i în această stare, Isus, cu o delicateţe şi o iubire inefabilă, în loc să se preocupe de ceea ce urma să sufere şi să pătimească el însuşi după câteva ore, încearcă să-i consoleze şi să-i încurajeze: "Să nu se tulbure deci inima voastră, nici să nu se înfricoşeze".
Se comportă asemenea unei bătrâne sau unui bătrân care, pe patul de moarte, încearcă să-i întărească pe copii şi nepoţi: "Nu plângeţi! Eu trebuie să plec acolo unde Dumnezeu mi-a pregătit locul, dar voi... să nu vă certaţi între voi, să vă ajutaţi la nevoie, să vă rugaţi pentru mine... Nu fiţi trişti!"
"Să nu se tulbure inima voastră!", le spune Isus apostolilor. "Nu vă fie teamă!", le spusese de atâtea ori până atunci... Ne spune şi nouă...
"Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el".
Iată marea promisiune pe care ne-o face Isus: plecarea sa cu trupul dintre noi nu înseamnă nici pe departe părăsire, abandonare. Iată modul incredibil în care Dumnezeu rămâne în mijlocul nostru: pe lângă prezenţa sa în Biserică, în cuvântul său şi în special în Euharistie, Dumnezeu vrea să locuiască în noi, în sufletul nostru. Condiţia este una singură: iubirea. "Dacă mă iubeşte cineva... vom veni la el".
Cine-l iubeşte pe Dumnezeu şi împlineşte cuvântul său, devine locuinţa sa.
Chiar dacă ucenicii, după scurt timp, nu-l vor mai vedea pe Isus în exterior, aveau să-i simtă din plin prezenţa în interior, în sufletul lor; o prezenţă care va deveni un foc puternic ce zilnic îi va încălzi, va deveni lumină care va străluci puternic; practic, prezenţa lui se va dovedi mai puternică decât atunci când era fizic cu ei.
Evanghelia de astăzi vrea să ne ajute să intrăm în interiorul nostru, să devenim conştienţi de această prezenţă a lui Dumnezeu şi de forţa extraordinară pe care ar trebui să o resimţim.
Forţa unui copac nu constă în ceea ce se vede, în frunze, ramuri sau trunchi, ci forţa sa stă în ceea ce nu se vede, în rădăcini.
Într-o societate care este preocupată aproape în mod exclusiv de ceea ce se vede în exterior (frumuseţe, avere, putere etc. ), cuvântul lui Dumnezeu vrea să ne spună că adevărata forţă a omului vine din interior, din ceea ce trăieşte în inima sa, acolo unde locuieşte Dumnezeu însuşi.
Dar promisiunea despre care am amintit nu este singura.
Isus vorbeşte şi despre Duhul Sfânt. Câte nu ar fi de meditat despre a treia persoană a Sfintei Treimi! Ioan îl numeşte Mângâietorul, Consolatorul. Este vorba nu atât de o consolare externă, dar de o prezenţă permanentă, mai ales în momentele dificile.
De multe ori noi credem că vorbele au rolul cel mai important atunci când vrem să consolăm pe cineva.
În realitate, în loc de a vorbi, a spune ceva cuiva care e în suferinţă, mult mai important este să fim prezenţi lângă acea persoană.
O fetiţă de 9 ani s-a întors acasă după ce a vizitat o vecină căreia îi murise fiul. "Ce-ai făcut la vecini, nu ştii că suferă din cauza fiului mort?", o întreabă mama. "M-am dus să o consolez pe mama copilului mort", a răspuns copila. "Şi cum puteai să o consolezi tu?", întreabă mama. "M-am urcat pe genunchii ei şi am plâns împreună", răspunse fetiţa. Probabil că aceasta este forma cea mai potrivită de a consola pe cineva: să-i fim alături în astfel de situaţii.
În sfârşit, iubiţi credincioşi, dragi radioascultători, un alt dar despre care vorbeşte Isus este pacea: "Pace vă las vouă; pacea mea o dau vouă. Nu ca pacea pe care o dă lumea".
De fiecare dată când participăm la sfânta Liturghie, auzim aceste cuvinte. Dar, despre care pace vorbeşte Isus? Nu este vorba despre acea pace exterioară, care constă în lipsa războaielor sau conflictelor dintre persoane sau naţiuni.
Cuvântul folosit de Isus este shalom, iar semnificaţia biblică a acestui termen este pozitivă: înseamnă bunăstare, odihnă, siguranţă, succes, glorie.
Să-i mulţumim Domnului pentru darul prezenţei sale, să-i mulţumim pentru Duhul Sfânt pe care l-a trimis să rămână totdeauna cu noi, să-i mulţumim pentru pacea sa, pe care o revarsă în sufletele noastre. Amin!
