Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Omul este obişnuit să-şi pună de multe ori întrebări în viaţă. Ba, am putea spune, că viaţa noastră începe cu întrebările specifice vârstei copilăriei: Cine sunt? Ce este asta? La ce foloseşte acest lucru?
Cu siguranţă că fiecare dintre noi continuă să-şi pună întrebări cu privire la ziua de mâine, cu privire la existenţa sa, cu privire la existenţa lui Dumnezeu şi la viaţa de dincolo de moarte.
Cred că de multe ori ne-am pus şi noi întrebarea: Oare eu mă voi mântui? Pentru mine există salvare? Chiar dacă sunt aşa de păcătos? Mai ales că în zilele noastre există atâtea secte, atâtea grupări care se intitulează religioase, şi care ameninţă în mod agresiv, predicând că numai alături de ei se poate ajunge la mântuire; că numai acceptând ideile lor vom putea fi salvaţi.
Prima lectură de astăzi ne prezintă o situaţie conflictuală din viaţa comunităţii primilor creştini; unele tensiuni apărute între ei, care pun la încercare viaţa de credinţă. Am putea să le definim ca o luptă între tradiţionalişti şi modernişti. Tradiţionaliştii impuneau celor care doreau să devină creştini tăierea împrejur, un precept biblic, după legea mozaică. De cealaltă parte erau moderniştii, care acceptau intrarea in Biserică fără circumcizie însă cu respectarea unor reguli clare de conduită: paza de cărnurile jertfite idolilor, de sânge, de ceea ce a fost ucis prin sugrumare şi de necurăţie. Poate că pentru noi, astăzi, acest lucru poate părea un lucru banal însă pentru Biserica primară era o problemă de credinţă cu adevărat importantă. Însă trebuie să vedem în acest conflict dorinţa ambelor curente de a-i ajuta pe toţi să ajungă la mântuire.
A doua lectură, luată din Apocalipsul sfântului Ioan, ne prezintă imaginea plină de splendoare a Ierusalimului. Cei care au fost în Ţara Sfântă pot rămâne însă dezamăgiţi de Ierusalimul actual, unde întâlneşti confuzie, tensiuni, certuri, lupta pentru putere. Şi totuşi, Ierusalimul (care tradus înseamnă Oraşul Păcii) este punctul central al marilor religii. Aici însă, în Apocalips, sfântul Ioan ne vorbeşte despre Ierusalimul ceresc, punctul de destinaţie spre care este chemată orice făptură, Ierusalimul care este locuinţa lui Dumnezeu şi a aleşilor săi.
Este foarte interesant modul de prezentare al Ierusalimului: o cetate cu patru ziduri, orientată către cele patru puncte cardinale şi fiecare zid cu câte trei porţi de intrare. Mesajul este următorul: mântuirea este adresată oamenilor din toate colţurile pământului (cele patru ziduri), şi posibilitatea de a ajunge la mântuire este oferită tuturor (cele trei porţi). Nimeni, aşadar, nu este exclus de la mântuire.
În evanghelia de astăzi, vedem cum Cristos ne ajută să intrăm în Ierusalim. Şi soluţia pe care ne-o oferă nu este una complicată, însă cere o decizie clară din partea noastră: a păzi cuvântul lui Dumnezeu în viaţa de fiecare zi.
Ne mântuim împlinindu-ne vocaţia personală pe care am primit-o de la Dumnezeu: ca muncitor, ca medic, inginer, muzician, în viaţa de familie sau consacraţi lui Dumnezeu.
Într-o dimineaţă, la un cabinet medical s-a prezentat un domn. La un moment dat, asistenta observa că este foarte agitat şi grăbit şi l-a întrebat care este motivul.
- Trebuie să merg să iau dejunul cu soţia mea, a răspuns domnul.
- Probabil că pleacă într-o călătorie lungă, i-a răspuns mirată asistenta.
- Nu, este internată la un azil de şapte ani, a răspuns domnul. Este bolnavă de Alzheimer. De atunci, în fiecare zi merg să iau micul dejun cu ea. Boala este destul de avansată; de cinci ani nici nu mă mai recunoaşte.
- Şi cum, răspunde asistenta, în aceste condiţii mergeţi să o vedeţi, ba chiar să luaţi masa cu ea?
- Da, răspunde soţul. Ea nu mă mai recunoaşte şi nu ştie cine sunt, dar eu ştiu cine este ea.
Ce exemplu minunat de iubire! Oare câţi oameni ai societăţii noastre mai sunt capabili de aşa ceva?
Şi noi, de multe ori rămânem fără memorie. Uităm cine suntem, uităm care este scopul nostru în viaţă, uităm pentru ce suntem pe acest pământ. Preocupările şi grijile noastre exagerate de fiecare zi ne fac să uităm că suntem iubiţi şi avem datoria de a iubi; de a iubi cu adevărat, aşa cum numai Dumnezeu ne poate iubi. În fiecare zi, Cristos vine alături de noi, pentru a lua masa împreună cu noi, masa euharistică la care ne invită pe fiecare.
A iubi cu adevărat, ne spune Cristos, înseamnă a păzi cuvântul lui Dumnezeu. Poate că mulţi vor spune că este greu, poate chiar imposibil acest lucru, pentru că suntem prea slabi în credinţă. Cristos ne asigură însă că nu suntem singuri pe acest drum, chiar dacă el se înalţă la ceruri. Duhul Sfânt, Mângâietorul, rămâne lângă noi, pentru a ne învăţa toate şi pentru a ne aduce aminte tot ce ne-a spus Cristos.
A trăi în iubire, aşadar, înseamnă a asculta şi a împlini cuvântul. Numai aşa putem ajunge la pacea adevărată. Astăzi, mai mult ca oricând, lumea este în căutarea păcii. Sunt atâtea mişcări şi asociaţii care luptă pentru pace. Şi, cu toate acestea, se pare că, mai mult ca oricând, pacea lipseşte. Sunt conflicte între naţiuni, conflicte în societate, conflicte în familii. Şi este de înţeles: pacea pe care o caută lumea este o pace fără Dumnezeu, fără iubire. Mai ales într-o lume modernă, când omul consideră că a ajuns să cunoască şi să posede totul cu forţele proprii, Dumnezeu este eliminat; doar se poate trăi şi fără Dumnezeu, şi fără Biserică, şi fără a face binele, spun ei.
Da, omul modern ajunge să posede bunuri exorbitante uneori însă toate acestea nu îl satisfac. Ba chiar produc un gol enorm interior, pe care încearcă să-l umple cu diferite surogate: distracţie la maxim, plăceri de tot felul.
Se spune că rata de sinucideri, în ţările cele mai dezvoltate, este din ce în ce mai mare. Oare de ce? Ce le lipseşte? Cu siguranţă că liniştea şi pacea adevărată, pe care numai Dumnezeu o poate da. Dar cum să le-o dea, când lui Dumnezeu i se pun bariere, când este alungat şi nu este lăsat să intre în suflet?
Pacea adevărată este alimentată de iubirea sinceră faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Pentru aceasta a venit Cristos în lume, a suferit, a învins moartea şi ne-a deschis drumul spre Ierusalimul ceresc prin învierea sa.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Săptămâna aceasta, gândul nostru se va îndrepta în mod particular către cei care suferă, către cei bolnavi. La nivel diecezan, în ziua de 15 mai, la sanctuarul marian de la Cacica, se vor aduna în jurul altarului Maicii Domnului pelerini aflaţi în suferinţă, din toată dieceza. Anul acesta se împlinesc 18 ani de când Sfântul Părinte papa Ioan Paul al II-lea a dedicat o zi specială de rugăciuni pentru cei bolnavi.
De ce o zi specială pentru bolnavi? De ce un gând special pentru cei care suferă?
În zilele noastre, parcă mai mult ca oricând, cei bolnavi, cei în suferinţă sunt uitaţi, sunt discriminaţi, pentru că ei nu sunt productivi pentru societate, pentru că ei consumă, fără a oferi ceva în schimb.
Se uită însă un lucru: în suferinţa lor, cu bolile şi slăbiciunile pe care le au, totuşi ei sunt o forţă spirituală de o valoare inestimabilă. Unind suferinţele lor cu cele ale lui Cristos, contribuie la mântuirea noastră. Şi poate pentru rugăciunile şi suferinţele lor, Dumnezeu ne mai rabdă şi pe noi, păcătoşii.
În urmă cu doi ani de zile, agenţiile de ştiri prezentau un caz uluitor. În Anglia, o asistentă, care se afla lângă patul unei femei grav bolnave, s-a rugat împreună cu ea pentru a primi ajutor de la Dumnezeu, având în faţă un crucifix. Pentru acest gest al ei, conducerea spitalului a considerat că trebuie concediată, pentru că a încălcat principiile deontologice. Doar la insistenţele bolnavei asistenta a fost iertată.
Ce dureros! Mai ales acelora care au mai mare nevoie de Dumnezeu şi care îşi pun poate ultima speranţă numai în el, li se refuză dreptul de a-l avea pe Dumnezeu aproape.
Acum două mii de ani, au dorit să-l elimine pe Cristos şi l-au pironit pe cruce în văzul tuturor, ca un trofeu, crezând că au reuşit să-l învingă. A învins însă iubirea, iubirea adevărată care dă viaţa. Astăzi, o altă echipă, dar cu aceleaşi principii, coboară şi ascund crucile de peste tot: din şcoli, din instituţii, de la colţurile drumurilor; camuflează bisericile şi catedralele cu clădiri înalte, pentru ca oamenii de astăzi să nu se mai gândească la Dumnezeu şi să nu-şi pună întrebări sau să aibă mustrări de conştiinţă şi pentru a fi mai uşor manipulaţi.
Iubiţi fraţi ai noştri aflaţi în suferinţă, dumneavoastră purtaţi împreună cu Cristos crucea încercărilor. Nu sunteţi singuri. Împreună cu dumneavoastră este Cristos care vă iubeşte, vă întăreşte şi vă alină. Alături de dumneavoastră este şi Biserica; ea vă încurajează şi se roagă pentru a nu ceda în faţa greutăţilor.
Vă mulţumim pentru exemplul de credinţă pe care ni-l oferiţi şi ne încredinţăm rugăciunilor dumneavoastră, pentru a fi întăriţi in iubirea adevărată şi pentru a trăi şi a pune în practică cuvântul lui Dumnezeu. Amin.
