"Cristos, bucuria mea, a înviat!" Cu aceste cuvinte, sfântul Serafim din Sarov, unul dintre cei mai îndrăgiţi sfinţi ai poporului rus, îi întâmpina pe numeroşii vizitatori care veneau la el pentru a primi sfaturi şi încurajări. Cu aceleaşi cuvinte vă salut şi eu pe dumneavoastră cei care participaţi acum la sfânta Liturghie şi pe cei care sunt în comuniune cu noi pe calea undelor radiofonice: Cristos, bucuria mea, a înviat!
Suntem la ceasul de dimineaţă când femeile sfinte au venit la mormântul lui Isus ca să-i ungă trupul, dar au găsit piatra de la intrare răsturnată, au găsit mormântul gol şi doi îngeri care le-au spus: "Pentru ce îl căutaţi între cei morţi pe cel care este viu? Nu este aici. A înviat!" (Lc 24,5-6). Pe toate mormintele din cimitire sunt scrise cuvintele: Aici zace cutare sau cutare. Mormântul lui Isus este singurul din lume pe care s-ar putea scrie: Aici nu zace nimeni. Milioane şi milioane de oameni merg permanent să se închine la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. În vestibulul care dă în camera mortuară unde a zăcut trupul lui Isus se află o piatră pe care, potrivit tradiţiei, stăteau îngerii care le-au întâmpinat pe femeile sfinte în dimineaţa Paştelui. Glasul lor continuă parcă să le vorbească pelerinilor care intră în Sfântul Mormânt: "De ce îl căutaţi între cei morţi pe cel care este viu? Nu este aici. A înviat!"
Peste tot în lume sunt mausolee, închinate celor căzuţi pe câmpul de luptă, monumente ale soldatului necunoscut. Ele sunt străjuite de o flacără care arde permanent şi de soldaţi care fac de gardă. Înăuntrul acestor monumente se află osemintele unor morţi. Sunt semne de pomenire şi de cinstire ale unor eroi care au murit pentru patrie, eroi pe care moartea i-a biruit. Ce tristeţe! Sfântul Mormânt, mausoleul din Ierusalim, îl pomeneşte şi îl cinsteşte pe singurul erou, pe Isus Cristos, care a biruit moartea. Iar din el emană şi se răspândeşte în lume nu tristeţea, ci bucuria. Patru rânduri de candele veşnic aprinse străjuiesc intrarea la Sfântul Mormânt. Apostolul neamurilor nu-şi poate stăpâni entuziasmul scriindu-le corintenilor: "Cristos a înviat din morţi, el fiind începutul (învierii) celor adormiţi... Şi după cum toţi mor în Adam, la fel, în Cristos, toţi vom fi readuşi la viaţă. Dar fiecare la rândul lui: cel dintâi Cristos, după aceea cei care sunt ai lui Cristos, la venirea lui... Această fiinţă supusă putrezirii se va îmbrăca în neputrezire şi fiinţa aceasta muritoare trebuie să se îmbrace în nemurire. Atunci se va împlini cuvântul scris: "Moartea a fost înghiţită de victorie. Unde este, moarte, biruinţa ta? Unde este, moarte, ghimpele tău?... Mulţumire fie lui Dumnezeu care ne dă biruinţa prin Domnul nostru Isus Cristos" (1Cor 15,20.23.54-57).
Ne dă biruinţă. Biruinţa lui Cristos asupra morţii, este şi biruinţa noastră. Cristos înviat ne-a asociat la învierea sa. Cristos înviat este începutul învierii celor adormiţi. Nu morţi, ci adormiţi: Apostolul foloseşte cuvântul grec koimaô = a adormi, de unde vine şi cuvântul koimeterion = cimitir, adică dormitor.
Odată cu învierea lui Isus moartea îşi pierde caracterul său tragic, definitiv, ireversibil. Ea devine un somn provizoriu. Exact aşa s-a exprimat şi Isus când a găsit-o pe fiica lui Iair moartă: "Copila nu a murit, ci doarme". Şi când a pornit spre Betania: "Lazăr, prietenul nostru, a adormit; mă duc să-l trezesc". Prin urmare, la drept vorbind, în cimitire nu sunt locuri de veci, şi nimeni nu doarme în ele somnul de veci, cum citim pe morminte; e vorba de un somn provizoriu din care toţi se vor trezi la învierea de apoi.
Fiind fii ai învierii, noi nu ne îndreptăm spre bătrâneţe, spre dezintegrare, spre întunericul definitiv al mormântului, ci spre lumină şi spre viaţă.
Cea mai profundă aspiraţie a inimii omului, cea mai arzătoare şi nepotolită dorinţă este dorinţa de nemurire. Omul se cutremură la gândul dispariţiei totale, al prăbuşirii definitive în neant. Omul dintotdeauna a încercat să descopere secretul nemuririi. Dar toate încercările de a învinge moartea, toate ideologiile, toate realizările progresului şi ale ştiinţei sunt sortite eşecului absolut. Moartea este un zid dincolo de care nu se poate trece. Despre încercarea disperată a omului de a învinge moartea, de a descoperi secretul nemuririi, ne vorbeşte cea mai veche scriere literară din istoria omenirii, Epopeea lui Ghilgameş, compusă în Mesopotamia la începutul mileniului al III-lea î.C. Ghilgameş întreprinde o călătorie lungă şi plină de pericole până pe Insula fericiţilor, unde trăia un strămoş al său, Utnapiştim, şi află de la acesta secretul vieţii nepieritoare: e o plantă ce se afla în adâncul oceanului. O scoate de acolo fericit, se întoarce acasă, dar la sfârşitul călătoriei, un şarpe îi răpeşte planta şi, odată cu ea, speranţa nemuririi. Disperat, îşi aminteşte cuvintele strămoşului său care încerca să-l convingă să accepte destinul său de muritor: "Ghilgameş, unde umbli rătăcind? Viaţa pe care o cauţi tu, nu vei putea să o găseşti! Pentru că atunci când zeii l-au creat pe om, i-au dat drept moştenire moartea, iar viaţa au reţinut-o pentru ei. Ghilgameş, nu te gândi decât să mănânci. Fii vesel zi şi noapte, umple-ţi de bucurie zilele toate. Dansează şi cântă la sunetul muzicii zi şi noapte. Îmbracă haine noi, unge-ţi capul şi îmbăiază-te. Bucură-te de copilul care te ţine de mână, bucură-te de nevasta ta. Numai aceste lucruri sunt la îndemâna omului".
Isus Cristos ne-a dovedit că Dumnezeu nu e un egoist care păstrează numai pentru el nemurirea. El ne oferă propria sa viaţă dumnezeiască, nemuritoare. El ne este Tată. Dar ce tată ar fi el dacă nu ar da şi copiilor săi viaţa sa nemuritoare? Isus spune când îl învie pe Lazăr din Betania: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în mine, chiar dacă moare, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în mine, nu va muri în veci" (In 11,28). Înviind, Cristos a făcut o spărtură în zidul morţii: prin această spărtură el a ieşit cel dintâi la lumină şi la viaţă, iar după el vom ieşi şi noi, cei care suntem ai lui Cristos.
Cristos înviat din morţi nu ne-a părăsit în ziua înălţării sale la cer. Trebuie să luăm în serios cuvintele spuse înainte de înălţare: "Iată, eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul lumii" (Mt 28,20). El ne însoţeşte pe drumul vieţii aşa cum i-a însoţit pe cei doi ucenici în călătoria spre Emaus. Noi trăim sub privirea lui clipă de clipă. E prezent lângă noi, cu prezenţa sa nevăzută ca un prieten fidel. Şi nu e numai lângă noi, ci chiar în noi, căci prin taina Botezului am fost grefaţi în el, am devenit mădulare ale trupului său mistic, am primit viaţa sa nemuritoare, şi această viaţă creşte, se dezvoltă prin taina Euharistiei, căci el însuşi ne-a spus: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi... Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, rămâne în mine şi eu rămân în el" (In 6, 54.56).
Sărbătoarea Paştelui este sărbătoarea vieţii şi a bucuriei, căci unde este moarte e tristeţe; unde este viaţă e bucurie. La bucurie ne îndeamnă Biserica în aceste zile repetându-ne cuvintele psalmistului: "Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa".
