Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Un preot francez avea un vecin evreu. Ambii erau destul de tineri. Nu erau prieteni, dar se salutau adesea. Într-o zi evreul a venit la preot şi i-a zis: "Noi în casă nu avem posibilitatea de a pune vreodată mâna pe Noul Testament. Tata ne-a interzis cu desăvârşire acest lucru. Noi citim adesea în comun, în familie, Vechiul Testament. Totuşi, citind prin ziare, am aflat că acest Testament, Noul Testament al vostru, stă la baza credinţei voastre şi ar fi foarte interesant să ştiu care ar fi nişte texte semnificative şi interesante, care să mă facă înţeleg ceva din această carte a voastră?", a întrebat evreul. Preotul n-a stat mult pe gânduri şi a deschis Noul Testament la două pagini: la capitolul 10 al sfântului Luca, unde se vorbeşte despre samariteanul milostiv, şi la capitolul 15, al aceleiaşi evanghelii, unde avem parabola de azi. De fapt, i-a indicat cele două perle ale lui Luca: Samariteanul Milostiv şi Fiul Risipitor, ambele două capodopere care vorbesc despre iubire. Când a terminat de citit parabola Fiului Risipitor, a exclamat: "Dar văd aici sinteza Vechiului Testament. În această povestire parcă am fi noi, poporul evreu, cu oameni care se întorc la Dumnezeu şi oameni care se fac că cred în Dumnezeu". Evreul a citit cartea, a citit-o de nenumărate ori şi apoi, peste un an de zile, a cerut deja botezul. Parabola l-a convertit.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Am urmărit şi noi azi cea mai emoţionantă parabolă în care găsim o mulţime de teme care ar putea fi aprofundate, descrierea cea mai frumoasă a lui Dumnezeu, Tată iubitor, care îi iubeşte pe toţi, direct şi necondiţionat. Apoi, avem ideea de convertire, la fiul cel mic. Sau autosuficienţa şi lipsa de iubire a fiului mare. Avem aşadar, trei persoane, trei personaje: tatăl cu doi copii. Episodul, aşa cum aţi observat, începe şi se sfârşeşte cu câte o dramă. La mijloc e moment de bucurie.
Un tată oferă totul şi, totuşi, se trezeşte respins de fiul cel mic. Acesta se răzvrăteşte, este nemulţumit, mofturos şi părăseşte casa. Şi cu partea sa de avere. E drama care se repetă în atâtea şi atâtea familii. Părinţii, după îndelungi şi grele eforturi, se trezesc în faţa unor copii brutali, plini de ifose şi dispreţ. Adesea vedem părinţi bruscaţi. Se vede că Dumnezeu a ştiut bine posibilitatea acestui comportament când a propus porunca a patra. Această poruncă nu spune ca părinţii să-şi iubească copiii. Ei o fac oricum. Dar se adresează copiilor, ca ei să-şi respecte părinţii. Am văzut cu toţii, cred, mulţi părinţi plângând din cauza copiilor.
Ne deranjează comportamentul acestui fiu. Dar plecarea de acasă este urmată de alte nenorociri. Şi acestea vin din cauza păcatelor. Vin necazurile, vine lipsa iubirii, foamea, străinătatea, munca insuportabilă, dispreţul altora, ş.a.m.d.
Şi aici apare o specificare foarte importantă a lui Isus. Este o expresie care marchează, cred eu, evanghelia: "Venindu-şi în fire". Da, este un mod de a veni cu picioarele pe pământ. E posibil ca necazul şi durerea să ne ducă cu gândul spre Tatăl, spre Dumnezeu. Şi din acest moment parcă îl îndrăgim pe acest fiu. Da, milostivul tată s-a gândit la el şi începe drumul întoarcerii. Şi din acest moment, spun, ne place, ne place că ia o decizie salvatoare, că vrea să se remedieze, că vrea să vină acasă. Din acest moment nu mai este fiul risipitor, dar e fiul recuperat, e fiul cel frumos, e fiul care stă în braţele tatălui.
În situaţia acestui fiu putem fi toţi. Oricare din noi păcătuim, ne îndepărtăm şi ne înstrăinăm de Dumnezeu. Dar, din diferite motive, fie el chiar şi necazul, ne gândim să ne întoarcem acasă la Tatăl. Ne spovedim, ne căim şi ne angajăm că nu-l vom mai trăda pe Dumnezeu. Toţi am fost, cel puţin odată, fii risipitori. Ne doare totuşi, că mulţi rămân în această stare pentru totdeauna. Nu au curajul să recunoască greşeala şi să vadă marea bunătate a lui Dumnezeu.
Dacă aş putea, le-aş spune tuturor tinerilor care caută fericirea în altă parte decât la Dumnezeu: Dragi tineri, voi care v-aţi îndepărtat de Dumnezeu şi de calea lui, asemenea acestui tânăr din parabolă, vedeţi că păcatul nu aduce niciodată fericirea. Nici drogurile, nici alcoolul, nici prieteniile rele, nici necredinţa. Acestea doar distrug. Cu Dumnezeu, Tatăl iubitor, şi numai cu el puteţi găsi adevărata împlinire şi bucurie.
Şi fiul ajunge la tatăl, care nu-l mustră, dar îl sărută. Nu-i cere averea risipită, dar îi dă totul nou: haina demnităţii, încălţăminte pentru o cale nouă, inel în deget pentru fapte noi şi hrana cea mai bună, viţelul îngrăşat.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că fiul care a trecut printr-o amară încercare, a învăţat că cunoască cât de rău este a pierde casa părintească şi, tocmai de aceea, acum s-a întors înapoi. Iar tatăl n-a pomenit de rătăcirea lui, ci l-a primit cu braţele deschise. Pentru ce a făcut aceasta? Pentru că el era tată al lui şi nu judecător. De aceea el a poruncit să se facă sărbătoare, şi bucurie, şi ospăţ. Şi toată casa să serbeze şi să se veselească. "Ce gândeşti tu?", întreabă sfântul Ioan Gură de Aur. "Păcatul oare se răsplăteşte aşa? Nu, nu păcatul, ci reîntoarcerea. Nu călcarea Legii, ci îndreptarea".
Pentru un preot, pot să vă mărturisesc, că nu este bucurie mai mare, decât atunci când vede că un mare păcătos, poate public şi notoriu, vine plângând şi cere împăcarea cu Dumnezeu. De aceea ne plac convertiţii, pentru că sunt oameni care recapătă starea de har şi prietenia cu Tatăl ceresc. Şi istoria e plină de fii risipitori, dar recuperaţi. Iată câteva exemple: tâlharul din dreapta crucii, sfântul Petru, sfântul Paul, Levi - care devine apostolul Matei -, sfântul Augustin, sfânta Margareta de Cortona, fericitul Bartolo Longo, André Frossard, Edith Stein şi lista ar putea continua. Se confirmă afirmaţia profetului Ieremia: "Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, dar să se convertească şi să fie viu".
Să aruncăm acum o privire şi asupra celuilalt fiu. Nu ştiu dacă vă place sau nu. Nu a făcut nimic rău. A rămas acasă cu tatăl, e băiat muncitor şi ascultător. Şi, totuşi, nu l-am îndrăgit. Nu ne place chiar deloc. Oare de ce?
Constantin Noica spunea că "sunt două feluri de risipi. Fiul risipitor nu făcea altceva decât să cheltuiască bani şi avere, fireşte. Dar şi fratele său risipea. Exista risipa celui care, întocmai fiul din parabolă, cheltuieşte fără să fi strâns. Dar există risipă şi la cel care strânge, fără să poată aduna. Fratele fiului risipitor aşa face. El strânge ascultare după ascultare şi faptă bună după faptă bună, iar în ultimul ceas, când nu poate înţelege şi nu poate ierta dragostea tatălui pentru cel care a risipit, pierde el însuşi tot ce a adunat. La ce bun atâta supunere şi atâta cuminţenie, dacă n-a putut intra în inima sa şi niţică dragoste?", vorbeşte Constantin Noica. Tot ce a strâns fratele acesta mai mare, toate instrumentele întru desăvârşire pe care le-a pregătit, nu-l desăvârşesc, de vreme ce lipseşte instrumentul cheie: iubirea. Şi nu-l însoţeşte în durerea şi în singurătatea sa morală.
Am fi aşteptat, aşa cred eu citind parabola, ca fiul acesta să exclame când îl vede pe fratele său: "O, dar ce bine că te-ai întors acasă, frate! Mă bucur că eşti sănătos. Poate ţi-e foame. Hai să-ţi dau ceva". Nimic din toate acestea. Ba, mai mult, devine judecătorul tatălui său, nu numai al fratelui. Cere cont tatălui său. El nu a fost capabil să vadă că avea tot ce doreşte, inclusiv iubirea enormă a tatălui.
Acest fiu este imaginea foarte multor creştini, care sunt foarte buni practicanţi ai religiei, dar fără spiritualitate. Pentru ei, credinţa e un comportament ireproşabil, dar fără un dialog plin de iubire cu însuşi Dumnezeu. Ba, chiar reproşează uneori lui Dumnezeu: "Doamne, nu vezi cât mă rog? Nu vezi cât sunt de credincios? Mi se pare că mă ajuţi prea puţin. Vecinului cred că i-ai dat cam mult". Dar dacă creştinul nu este întruparea iubirii, mă îndoiesc că acel creştin l-a întâlnit vreodată pe Dumnezeu. Mă îndoiesc că el trăieşte cu şi din Dumnezeu.
Cine se mai aseamănă cu fiul mare? Aş spune că şi creştinii care nu doresc unitatea creştinilor, care sunt contra ecumenismului. Trăiesc o credinţă fără evanghelie şi fără spiritul lui Dumnezeu. Parcă ei ar vrea să spună: "Nu-l vreau pe fratele meu. Eu vreau să fiu creştin ireproşabil, dar fără să-l iubesc şi pe celălalt creştin".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Trebuie, în faţa acestei parabole, să ne punem întrebarea: "Cine suntem?". Dar închei, spunând că ar mai trebui aici un personaj, al acelui fiu care stă cu tatăl său şi-l iubeşte permanent. Aceştia au fost sfinţii. Şi poate aceştia ar trebui să fim şi noi. Amin.
Lăudat să fie Isus Cristos!
