Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În anul 1982, a treia zi de Paşti, murea un episcop în Coreea de Sud. În testamentul acestui episcop s-au găsit următoarele cuvinte: "Din anul 1965, când am devenit episcop, în fiecare zi am avut o scurtă rugăciune ca Dumnezeu să mă cheme la el imediat după Paşti. Mă gândesc că la înmormântarea mea vor fi foarte mulţi necreştini, budişti, şintoişti, care vor auzi cu siguranţă, cu această ocazie, vorbindu-se despre înviere. Şi aş fi tare fericit", spune episcopul mai departe, "să audă şi ei la înmormântarea mea despre realitatea Învierii, care este esenţa creştinismului şi pe care l-am predicat o viaţă întreagă".
Iată, aşadar, ascultând evanghelia şi prima lectură v-aţi dat seama că putem vorbi astăzi despre înviere, lucru pe care l-a dorit şi acest episcop sud-coreean. Această temă se potriveşte foarte bine acum, la început de noiembrie, când paşii ne conduc spre cimitire, unde ne rugăm pentru răposaţii noştri, tocmai ca să primească de la Dumnezeu cât mai curând învierea, viaţa veşnică.
În evanghelie am ascultat cu toţii această întrebare obraznică, i-aş spune eu, destul de deplasată, pe care o aduc saduceii. E o întrebare ireală. E un caz care nici nu poate fi în realitate. Este o întrebare capcană. Saduceii neagă învierea morţilor pe acest considerent: ei consideră ca şi cuvântul lui Dumnezeu numai Pentateuhul, primele cinci cărţi ale Bibliei. Şi vin cu un argument - aşa cred ei - din Scriptură. Iată ce spune Moise despre învierea morţilor. Şi iată ce spune el despre cei care trebuie să se căsătorească, cei care trebuie să aibă copii. Şi vin cu argumentele lor. Dar Isus Cristos parcă ar vrea să le spună: Habar n-aveţi despre Vechiul Testament. Habar n-aveţi despre Scriptură, pentru că aici, de fapt, Moise spune clar că este Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, e Dumnezeul celor vii, nu e un Dumnezeu al celor morţi. Şi, cu siguranţă, v-aţi dat seama, că saduceii nu mai au chiar nimic de spus.
E adevărat că şi în prima lectură s-a vorbit tot despre înviere. Şi ca să vedeţi că învierea este o realitate clară încă înainte de Cristos, această lectură ne aduce în faţa noastră un caz tare interesant - poate cam trist, cam dureros -. E vorba despre cei şapte fraţi Macabei. Suntem în anul 165 î.d.Cr., Ierusalimul, Ţara Sfântă, era sub ocupaţie greacă. S-au schimbat multe lucruri acolo, s-a schimbat şi liturgia de la templu, şi ora, şi multe lucruri. Şi acest Antioh, care era un rege păgân, dar şi foarte dur, le-a cerut nişte lucruri imposibile evreilor. Le-a cerut să aducă jertfe zeilor săi, le-a cerut să mănânce carne de porc, le-a cerut să facă multe alte lucruri, care erau împotriva Legii. Vă daţi seama că au fost mulţi trădători, care s-au dat de parte regelui Antioh. Dar oamenii corecţi, oamenii cu frică de Dumnezeu, oamenii cu credinţă, această familie cu şapte fraţi şi cu mama lor alături au ştiut să înfrunte şi să-şi apere crezul lor cu preţul celor mai mari chinuri. Au fost bătuţi cu vâna de bou, li s-a smuls limba, li s-au smuls degetele, au fost bătuţi crunt, au fost ucişi, au fost decapitaţi, toate chinurile posibile că, poate, poate, se vor lăsa şi ei seduşi de Antioh. Dar nu! Aceşti fraţi ne impresionează şi pe noi astăzi, dar ne impresionează cel mai mult faptul că în declaraţiile lor vin cu nişte afirmaţii de credinţă în înviere extraordinare. Iată trei dintre ele, ce spun trei dintre fraţi: "Tu nelegiuitule", îi spun lui Antioh, "tu ne scoţi din această viaţă, dar Regele Universului ne va învia la o viaţă veşnică pe care noi o vom găsi doar apărând Legea". Dumnezeu ne va da din nou viaţă. Extraordinară mărturisire de credinţă. Un altul: "De la Dumnezeu am primit aceste mădulare şi pentru Legea lui nu îmi pasă de ele, deoarece sper să le primesc din nou de la el". Ca şi cum în înviere va recăpăta mădularele sale. Şi al treilea: "Eu aştept învierea promisă de Dumnezeu". Mor pentru a-şi apăra tocmai această libertate, pentru a-şi căpăta învierea.
Despre înviere sigur că noi nu trebuie să vorbim doar în ziua de Paşti, pentru că învierea este esenţa creştinismului. Noi putem vorbi despre multe realităţi, despre toate, despre cultura creştinismului, despre educaţia creştinismului, despre istoria sa, despre faptele măreţe de caritate, tot, putem vorbi despre toate. Dar, de fapt, esenţa este învierea. Şi toate aceste lucruri frumoase din Biserică, din istoria creştinătăţii, ne conduc spre acelaşi lucru: spre înviere.
Ne doare faptul că şi astăzi există foarte mulţi creştini care ar putea fi numiţi saducei. Foarte mulţi creştini care cu o credinţă superficială sau chiar neagă învierea, care este, spuneam, esenţială. Să facem o mică fantezie, dacă vreţi. Să ieşim pe stradă, azi, şi să oprim câţiva tineri, sau chiar şi mai în vârstă, şi să-i întrebăm: "De ce eşti creştin?". Ce răspunsuri credeţi că am primi? Foarte multe şi foarte variate, cred eu. Mă gândesc că unele ar putea să sune cam aşa: Pentru că aşa a fost şi tata, şi mama, şi vreau să moştenesc credinţa lor. Un altul spune: Pentru că aşa e frumos. Un altul poate ar spune: Pentru că mă simt bine şi Dumnezeu mă ajută dacă sunt creştin. Şi am putea continua cu fel de fel de răspunsuri. Dar unul singur şi adevărat ar trebui să fie pentru toţi. Nu ştiu ce aţi răspunde dumneavoastră în cazul de faţă. Dar răspunsul cel mai frumos ar fi cam aşa: Eu sunt creştin pentru că vreau ca Dumnezeu, după ce voi muri, să mă conducă la înviere. Vreau să obţin viaţa veşnică. Ăsta este răspunsul cel mai corect şi cel mai potrivit pentru fiecare creştin.
Oare de ce nu doreşte lumea învierea? De ce atâta lume rămâne indiferentă, nu o caută, nu o doreşte, nu o răspândeşte, nu vorbeşte despre ea. E o întrebare... Dar la această întrebare cred că ar trebui să-mi reproşez şi mie, ca preot, şi să reproşez la toţi cei care prezintă învierea prea puţin, prea neclar, într-un limbaj de lemn, într-un limbaj greu accesibil sau, o spun, aşa, ca să fie spusă, o spun prea fără credinţă. Ori, cel care vesteşte învierea trebuie să fie un om de credinţă, un om care trebuie să fie convins că aceasta este voinţa lui Dumnezeu.
Unii se vor întreba de ce nu ne explică Dumnezeu mai bine învierea, ca să o înţelegem şi toată lumea să o urmeze. Tocmai pentru că nu se poate, întrucât noi nu avem niciun fel de experienţă în acest sens. Ce am putea să spunem copilului care se va naşte şi care este încă în sânul mamei sale pentru a-i dezvălui viaţa pe care o va primi peste câteva luni? Presupunând chiar că ar cunoaşte limba în care aţi vorbi cu el, cuvintele dumneavoastră nu i-ar spune nimic, atâta timp cât nu are experienţa lumii noastre. Nu va putea să înceapă a o descoperi decât atunci când va veni pe lume, când i se vor deschide ochii.
O altă paralelă. Fluturele este o fiinţă cu totul alta decât omida din care provine. Tulpina de grâu, verde, este cu totul alta decât grăuntele de grâu. Bătrâna de 90 de ani este cu totul alta decât fetiţa care era la începutul vieţii. Şi, totuşi, în toate aceste cazuri există continuitate dar şi diferenţă totală, nu? Omida trăieşte o viaţă târâtoare, la nivelul solului, pe frunze, pe tulpini, legată de pământ. Într-o zi adoarme în mica sa gogoaşă, care parcă i-ar fi un sicriu şi iat-o că apare într-o zi fluture, frumos, colorat, cu aripi, uşor, zburând de ici până colo. Dacă omida ar fi conştientă de schimbarea totală care o aşteaptă ar dori din toată fiinţa ei să devină ceea ce ar trebui să fie într-o zi. Este o imagine a Învierii, care ne aşteaptă şi pe noi.
Cred că o mare greşeală care se face este că gândim învierea prin prisma vieţii noastre actuale. Ori, aţi văzut că, în evanghelie, Isus Cristos face o comparaţie extraordinară de frumoasă cu îngerii. Oamenii când vor ajunge în cer vor fi ca îngerii. Nu vor mai avea relaţii familiale, relaţii dintre bărbaţi şi femei, vor fi ca îngerii. Iată de ce această transformare nu poate să ne ducă cu gândul decât că este cu totul altceva. E adevărat, şi repet, şi spun, nu putem gândi noi acest lucru. Dar faptul că ni s-a promis este o realitate. Dumnezeu ne-a promis că vom fi cu el în veşnicie.
Părintele profesor pe care l-am avut la Dogmatică, pe când făceam cursul de Cristologie, părintele Anton Lucaci, vorbindu-ne despre învierea lui Cristos şi învierea noastră, ne-a adus în limbaj un termen care mulţumeşte, cred, pe toată lumea. Vorbindu-ne despre învierea lui Isus Cristos, el a venit cu ideea că Cristos, dar şi omul, va învia cu trupul, e adevărat, dar cu un trup glorificat. Şi mi se pare foarte exactă această definiţie. Spunea el: "Isus Cristos a înviat cu trupul său, mânca, putea fi atins de apostoli, dar, în acelaşi timp, era un trup glorificat", un trup superior, să spunem, care putea să treacă prin uşile încuiate, putea să se deplaseze dintr-un loc în altul, şi aşa mai departe. Iată, de ce, gândindu-ne la învierea noastră trebuie să ne gândim la o înviere cu un trup glorificat şi nu poate cu toate metehnele pe care le-am avut pe acest pământ.
Un autor spunea: "Oare Dumnezeu a creat lumea şi omul aşa, ca o bagatelă, ca pe o joacă de copii? Oare Dumnezeu ar vrea să fie stăpân doar peste un morman de cadavre şi oase şi gata?". Dumnezeu a creat omul ca să poată trăi cu el în veşnicie. Dumnezeu a creat o lume care va trăi. A creat un om care va avea viaţă totdeauna. Sigur, dacă el o doreşte, dacă el o caută şi dacă trăieşte conform voinţei lui Dumnezeu.
Ne doar că şi astăzi, printre creştini, sunt foarte mulţi saducei, oameni care nu doresc învierea, oameni care o neagă, oameni care scriu contra Învierii, oameni care glumesc cu învierea, oameni care resping învierea. Şi ne doare acest lucru.
Pe de altă parte, cred că noi, preoţii, şi Bisericile, fie ele, Catolice sau Ortodoxe, toţi preoţii şi toţi creştinii, toate mamele, toţi taţii ar trebui să-şi facă din viaţa lor un scop de a vesti învierea. Mă întreb, oare o femeie care vine toată ziua la biserică, care se roagă în fiecare zi, dar copiii săi n-au nimic cu Biserica, şi chiar îi mai şi scuză, "Ei, părinte, aşa e lumea de astăzi, nu mai merg ei la biserică", mă întreb, oare acea femeie va putea oare ea să fie fericită în veşnicie, să stea frumos lângă tronul lui Dumnezeu, când va şti că proprii ei copii nu sunt mântuiţi, n-au Înviat din vina ei şi undeva sunt osândiţi? E o întrebare, pe care o pun tuturor.
Parafrazându-l pe sfântul Paul, care spunea "Vai, mie, dacă nu vestesc evanghelia", ar trebui să spunem şi noi toţi: Vai, mie, dacă nu vestesc în lumea de azi, tinerilor de azi şi la toţi realitatea Învierii. Viaţa veşnică, învierea, trebuie dorită dar trebuie propusă într-un limbaj cât mai adecvat şi cât mai clar.
Aşadar, vă propun să scoatem saduceul din noi şi să dorim în fiecare zi învierea. Să o propunem şi altora. Martirii şi-au vărsat sângele numai pentru a nu pierde printr-o trădare învierea. Misionarii îşi dedică viaţa lor în fiecare zi pentru a oferi şi altor oameni, altor popoare şansa Învierii.
Ce frumos ar fi ca, într-o zi, toţi să ne întâlnim înviaţi, în viaţa veşnică, alături de Dumnezeu. Amin.
