Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi, în duminica a 32-a de peste an, ne apropiem deja de sfârşitul anului liturgic. În lecturile pe care acum le-am ascultat, ni se proclamă învierea trupurilor, existenţa vieţii veşnice. Sunt adevăruri fundamentale pe care le pronunţăm şi în Crez la Sfânta Liturghie prin cuvintele: "Aştept învierea morţilor".
Cele trei lecturi pe care tocmai le-am ascultat ne trasează un cadru complet al revelaţiei biblice cu privire la învierea morţilor. Textul din prima lectură din Cartea Macabeilor este pentru noi mărturia avansată. După ce vom muri, spuse unul dintre cei şapte fraţi ucişi de regele Antioh, Dumnezeu ne va învia la o viaţă nouă şi veşnică pe noi care murim pentru a păzi legile lui. Două lucruri, absolut sigure, au dus la această concluzie a învierii morţilor. Prima e certitudinea atotputerniciei lui Dumnezeu şi a doua este cea a insuficientei şi nedreptei răsplăţi pământeşti. În pofida tuturor nedreptăţilor făcute de oameni, puterea creatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu este de aşa natură încât îl urmăreşte pe om chiar şi după moarte, ba chiar şi în iad. Moartea marchează limita extremă a omului, însă nu şi a puterii lui Dumnezeu. În Cartea Întâi a Regilor citim în capitolul al doilea că Domnul omoară şi învie, el coboară în locuinţa morţilor şi tot el scoate de acolo.
În evanghelia de astăzi, saduceii vor să-l ispitească pe Isus aducându-l, credeau ei, într-o situaţie fără ieşire. Făcând aluzie la legea mozaică din capitolul 25 din Deuteronom, cu privire la repudiere adică, femeia rămasă văduvă fără copii de parte bărbătească trebuie luată de nevastă de fratele soţului decedat pentru a-i lăsa urmaşi acestuia. Pe baza acestui text şi a acestei prescripţii saduceii presupun cazul limită al unei femei care trecuse pe rând la cei şapte fraţi spre a întreba apoi pe un ton triumfal siguri fiind că au demonstrat, cum nu se putea mai bine, absurditatea învierii morţilor, îl întreabă pe Isus: Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă. Răspunsul lui Isus este extraordinar. Fără a se depărta prea mult de terenul ales de adversarii săi, adică de legea mozaică, prin puţine cuvinte el arată, mai întâi de toate, unde este greşeala saduceilor pe care o corijează şi apoi dă credinţei în învierea morţilor expresia cea mai profundă şi mai convingătoare. Se înţelege deci şi admiraţia unuia dintre cărturarii care se aflau de faţă care exclamă: Învăţătorule, bine ai zis! Saduceii, aşadar, înţeleg greşit. Citesc Scriptura ca nişte raţionalişti şi în felul acesta nu ştiu să citească lucrul cel mai important, care este puterea lui Dumnezeu. Iar referitor la femeia căsătorită cu toţi cei şapte fraţi, Isus ne învaţă astăzi un lucru foarte important. Chiar şi acest sacrament, Căsătoria, este legat de condiţia prezentă a mortalităţii omului. Acolo însă, unde nu mai este moarte nu mai este trebuinţă nici de naştere, nici de căsătorie. Aceasta nu înseamnă că va dispărea legătura care au unit cele două fiinţe în viaţă, în acest sacrament al Căsătoriei. Tot ceea ce a fost frumos, bun, drept, curat, sfânt, pozitiv în viaţa de căsătorie, nu va fi distrus la înviere, ci va fi perfecţionat şi spiritualizat. Cu alte cuvinte, viaţa celor înviaţi nu va mai fi cea de mai înainte, de pe acest pământ, ci într-un anume fel, cei morţi şi înviaţi în Domnul se vor asemăna cu îngerii şi vor fi părtaşi la însăşi viaţa lui Dumnezeu, vor contempla cu nesaţ şi pentru veşnicie chipul său. Dumnezeu nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii, pentru că toţi trăiesc prin el. Dacă Dumnezeu este Dumnezeul lui Abraham, al lui Isaac şi al lui Iacob, spune Domnul, într-o epocă în care Abraham, Isaac şi Iacob erau morţi de sute de ani şi dacă Dumnezeu este Dumnezeul celor vii, în cazul acesta înseamnă că Abraham, Isaac şi Iacob mai trăiesc încă. Ei trăiesc în prezenţa lui Dumnezeu, contemplându-i chipul său. Acest text urmează singura consideraţie care îl urmăreşte pe creştinul modern, în credinţa lui că după moarte mai există şi o altă viaţă. De fapt, această speranţă a noastră în viaţa veşnică nu ne-o bazăm pe argumente platonice cu privire la natura sufletului, ci pe experienţa concretă, vie a comuniunii noastre cu Dumnezeu. După cât se poate observa, Isus prezintă aici o alternativă radicală: sau credinţa în învierea morţilor sau o necredinţă totală, ateismul, o convingere că Dumnezeu nu există. Nu se poate crede într-un Dumnezeu care a pus în mişcare cerul şi pământul pentru om, care a proiectat pentru omul păcătos o măreaţă istorie a mântuirii, dacă în cele din urmă omul ar fi destinat să o sfârşească în întunericul unui mormânt. Pentru că, în cele din urmă, Dumnezeu nu ar fi decât stăpânul unui cimitir imens. Ar fi un Dumnezeu al celor morţi şi, ca atare, el însuşi ar fi un Dumnezeu mort. Dumnezeu însă este viu. Pentru Noul Testament, învierea lui Isus nu este un eveniment izolat, ci reprezintă începutul şi anticiparea învierii generale a morţilor. Isus Cristos este primul dintre cei înviaţi, este pârga acestora însă nu se poate avea pârgă decât în vederea unei recolte întregi şi bogate, citim în prima Scrisoare către Corinteni, capitolul al XV-lea. Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, în dificultăţile acestei vieţi să îi imităm pe cei care au mers înaintea noastră cu semnul credinţei şi acum dorm somnul păcii, să-i imităm pe toţi aceia care şi-au vărsat sângele pentru a-şi mărturisi iubirea şi credinţa în viaţa veşnică. Între aceştia, îl avem şi pe martirul Pionius, din secolul al III-lea, care în faţa persecutorilor îşi exprima credinţa în viaţa veşnică cu aceste cuvinte atât de frumoase şi înălţătoare. El spune: "Creştinul este în căutarea altei vieţi mai bune, lumina este frumoasă însă noi dorim lumina adevărată. Mai ştim şi că pământul este frumos fiindcă este lucrarea mâinilor lui Dumnezeu, dar dacă renunţ la toate acestea să nu credeţi că o fac din cauza dezgustului sau a dispreţului, ci pentru că eu cunosc şi alte bunuri şi frumuseţi mult mai mari şi mai atrăgătoare" şi fiindcă persecutorii n-au reuşit să-l determine să se lepede de credinţă, l-au dus la locul de execuţie pentru a-l arde pe rug. Pionius a strigat din mijlocul flăcărilor: "Mor bucuros, ca tot poporul să ştie că după moarte va urma învierea trupului". Iubiţi fraţi şi surori în Domnul, toţi cei care au fost botezaţi în numele lui Dumnezeu, unu şi întreit, toţi cei care au urmat cu statornicie şi fidelitate calea spre mântuire, arătată nouă de Isus Cristos, toţi cei care îl caută pe Dumnezeu cu o inimă şi un gând curat, toţi aceştia speră să vadă faţa lui Dumnezeu în împărăţia sa, o împărăţie prezentă deja în această lume şi în care suntem chemaţi acum să intrăm, mâncând trupul Domnului, bând sângele său din taina pe care o celebrăm acum pe sfântul altar, unde avem arvuna, chezăşia vieţii viitoare. Ne spune Cristos: "Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică şi eu îl voi învia în ziua de apoi". Cu umilinţă ne vom apropia de masa Domnului spunându-i "Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu, dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu". Trupul şi sângele lui Cristos să ne păstreze pentru viaţa cea veşnică. Amin.
