Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Urechile noastre tocmai au ascultat una dintre cele mai frumoase parabole ale evangheliilor, pe care numai inima sensibilă, artistă şi plină de compasiune a medicului Luca putea să ne-o transmită: parabola samariteanului milostiv. Nararea ei este provocată de întrebarea fundamentală a omului, pe care Isus o primeşte din gura unui învăţător al Legii: "Ce trebuie să fac ca să dobândesc viaţa veşnică?". Răspunsul, pe înţelesul oricui, iese, de data aceasta, din gura învăţătorului divin, în forma cea mai concentrată şi simplă: "Să-l iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi".
În capul învăţătorului Legii iubirea de Dumnezeu nu necesita, pare-se, nicio explicaţie lămuritoare. Era pe deplin clară. A doua formă de iubire, cea de aproapele, însă, suscita diferite interpretări şi constituia obiectul controverselor dintre diferite şcoli rabinice: cine să fie aproapele, cum să-l cunoaştem. Cărturarul, fără îndoială, avea o cunoaştere detaliată a noţiunii de aproapele. Ştia că în Cartea Leviticului acesta era identificat cu conaţionalii, evreii, şi străinii prozeliţi, nicidecum, însă, cu samaritenii, care erau acuzaţi de sincretism şi consideraţi eretici. Acum vroia să ştie ce poziţie are Isus referitor la asta. Isus, însă, n-a arătat deloc că intenţionează să completeze teoria deja ştiută de rabin, pentru că iubirea faţă de aproapele, în definitiv, nu este o chestiune teoretică - definiţii abstracte, discuţii fără sfârşit - ci o problemă de angajare, ce implică deschiderea şi responsabilitatea fiecăruia.
Cine este aproapele tău vei descoperi pe drumul tău şi tu însuţi vei da singur răspunsul, după atitudinea pe care o vei adopta. Iubirea faţă de aproapele nu este un lucru de discutat, ci o valoare ce trebuie trăită. Nu ajunge să cunoşti, ci trebuie să faci: "Mergi şi fă şi tu la fel".
Analizând cu atenţie parabola, observăm că Isus răspunde altfel decât se aşteaptă interlocutorul lui. El răstoarnă perspectiva. "Cine este aproapele meu?", întreabă cărturarul, adică cel pe care trebuie să-l iubesc ca pe mine însumi. Punctul de plecare, aşadar, e aşezat în planul cunoaşterii. La final, Isus, întreabă şi el, răspunzând, de fapt: Ce părere ei, care dintre cei trei, a fost, s-a făcut, adică, aproapele celui căzut în mâinile tâlharilor. Aproapele este cel pe care trebuie să-l iubesc sau cel care mă iubeşte?
Povestirea lui Isus face din cei care erau consideraţi vrednici de iubire antimodele ale iubirii de aproapele, iar din cel exclus de la iubire - samariteanul - un subiect model al acestei iubiri.
Iubirea faţă de aproapele, în mintea rabinului, trebuia exercitată faţă de preoţi, leviţi, faţă de, putem presupune, evreul căzut la pământ. Iată acum exemplul unui samaritean privat de orice iubire. Rolurile sunt inversate: aproapele nu este în pielea celui care trebuie iubit, ci în a celui care trebuie să iubească.
Sfântul Augustin spunea, în acest sens: "Nu întreba cine este aproapele tău, tu trebuie să te faci aproapele celui care se află în nevoi, iar acesta poate fi oricine".
Aşadar, nu mai contează limba, apartenenţa religioasă, cultura, simpatia, asemănarea de gândire. Pentru cel care are nevoie reală de tine tu trebuie să devii aproapele. Dar atunci când eşti în situaţia celui nevoiaş, lovit, nenorocit, pe cine poţi să contezi? Pe cei de aceeaşi naţionalitate cu tine? Pe cei din familia ta, din cercul cunoştinţelor tale? Din parabolă reiese o constatare tristă. În caz de nevoie, avem şansa să fim dezamăgiţi chiar de ai noştri, care trec pe lângă noi şi ne ignoră de-a dreptul. Experienţa ne spune că în necaz, de multe ori, ajutorul vine tocmai de acolo de unde nu ne aşteptăm, de la persoane cu care nu avem nicio legătură sau pe care poate le evităm. Pe de altă parte, noi înşine, departe de exemplul samariteanului, care intervine pentru că este strictă şi urgentă nevoie de ajutorul lui, ne construim tot felul de selecţii, de preferinţe cu privire la oameni. Excluzându-i din start pe unii, pentru că ne apar antipatici, inestetici, diferiţi în concepţie sau în stilul de a trăi. Sau, suntem prea comozi ca să ne mai lăsăm deranjaţi atunci când ni se solicită intervenţia.
Preotul l-a văzut şi a trecut mai departe. La fel şi levitul, l-a văzut şi a trecut mai departe. Amândoi l-au văzut degeaba. În îndepărtarea lor, ei nu mai erau aproapele omului căzut la pământ, ci, din ce în ce mai mult, am zice, inversând, departele lui. Samariteanul l-a văzut şi el şi i s-a făcut milă, adică, într-o traducere mai exactă, a fost mişcat înlăuntrul mădularelor, aşa cum tatăl milostiv a fost mişcat la vederea fiului său mai mic, care se întorcea acasă dintr-o aventură plină de păcate. Deducem repede că cel căruia i se face milă iubeşte în felul în care iubeşte Dumnezeu, care cere ca noi, oamenii, să avem unii faţă de alţii o iubire nu comercială, care aşteaptă recompensa, ci una care, pur şi simplu, se dăruieşte gratuit.
Ioan Gură de Aur mai spunea că aşa cum ne purtăm noi cu aproapele, aşa se poartă şi Dumnezeu cu noi. Dar pentru asta trebuie să avem o vedere sănătoasă, să-l vedem pe celălalt în nevoie.
Un înţelept i-a întrebat pe învăţăceii săi cum s-ar putea deosebi sfârşitul nopţii de începutul zilei. Unul a răspuns: "Atunci când priveşti în îndepărtare şi vezi un animal şi îţi dai seama dacă este o vacă sau un cal". "Nu", răspunse înţeleptul. Un altul i-a spus: "Când priveşti în îndepărtare şi vezi un copac şi ştii bine că este un măr şi nu un prun". "Din nou fals", răspunde înţeleptul. "Dar cum, atunci?", întrebară învăţăceii. Şi răspunsul veni: "Când priveşti faţa unui bărbat şi recunoşti în el pe fratele tău, când priveşti chipul unei femei şi recunoşti în ea pe sora ta. Pentru cel care nu este în stare de acest lucru, oricum ar sta soarele pe cer, e tot noapte".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Învăţătura lui Isus nu e prea înaltă ca să nu o putem înţelege şi nici prea idealistă ca să nu o putem urma. Ea se inspiră din realitate. Parabola lui Isus nu vrea ca noi să ne fixăm astăzi bine o învăţătură, ci să imităm un comportament: "Mergi şi fă şi tu la fel". Să-i cerem lui Isus harul de a accepta să devenim aproapele celui care are nevoie de noi. Să-i cerem, apoi, să ne întâlnească pe noi oameni binevoitori şi cu milă atunci când traversăm situaţii dificile, ca să ne bucurăm unii de alţii şi toţi împreună de Dumnezeul nostru, care nu este aproape doar de cei care-i sunt aproape şi se roagă, ci de toţi oamenii. Amin.
