Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,
Evanghelia duminicii trecute ne-a introdus în lumea pescarilor, iar cea de astăzi în lumea păstorilor, două categorii de oameni de o importanţă aproximativ egală, în Palestina, pe vremea lui Isus. De la aceste categorii de oameni derivă şi titlurile de "pescari de oameni" şi cel de "păstori de suflete", date apostolilor şi urmaşilor lor.
Liturgia de astăzi ne propune spre meditare un scurt fragment, în total patru versete, din discursul lui Isus, pe care-l putem citi integral în al 10-lea capitol al Evangheliei sfântului Ioan. În acest discurs, Isus se autointitulează "păstorul cel bun" al acelei turme pe care însuşi Dumnezeu, Tatăl său, i-a încredinţat-o.
La o analiză sumară, evanghelia de astăzi pare să nu aibă legătură cu misterul învierii lui Isus, pe care-l celebrăm în acest timp pascal. Dar, în realitate, el este un text pascal datorită acestor cuvinte: "Eu le dau viaţa veşnică". Aceste cuvinte ne privesc pe noi. Isus ne asigură că toţi cei care vom crede în el, care vom face parte din Biserica lui, vom avea aceeaşi soartă ca şi el: vom învia, vom moşteni viaţa veşnică, dar nu automat, nu şi fără propria noastră contribuţie. Şi atunci, ne întrebăm: ce trebuie să facem pentru a moşteni viaţa veşnică?
Scriitorul rus Lev Tolstoi povesteşte o istorioară interesantă în cartea sa, intitulată "Ce-i face pe oameni să trăiască?" Un cizmar sărac a găsit, într-o zi geroasă de iarnă, un tânăr căzut în mijlocul drumului, mai mult mort decât viu. L-a luat în braţele sale puternice şi l-a dus în coliba lui. I-a acordat îngrijirea necesară şi, când şi-a revenit, a dorit să afle de la el cine era şi cum de a ajuns în starea în care l-a găsit.
Dar, surpriză totală. Tânărul nu-şi mai amintea nimic din viaţa trăită până atunci. Şi pentru că nu avea unde să meargă şi, mai ales, pentru că nu ştia să facă nimic, nu s-ar fi descurcat singur, cizmarul l-a reţinut la el şi l-a învăţat să repare papuci.
În scurt timp tânărul nostru a deprins meseria de cizmar, întrecându-şi meşterul în dibăcie, devenind chiar sprijinul acelei familii, care-l salvase de la moarte, şi-l adoptase ca pe un fiu natural. La sfârşitul istorioarei aflăm că acel tânăr era, în realitate, un înger care avusese nefericirea de a nu asculta de o poruncă a lui Dumnezeu şi, ca pedeapsă, a fost trimis pe pământ.
- Când vei învăţa ce-i face pe oameni să trăiască, te vei putea întoarce în cer - îi spusese Dumnezeu - până atunci însă vei trăi şi tu asemenea muritorilor.
- Până m-ai găsit în drum şi ţi-ai făcut milă de mine, fusesem un înger luminos - a povestit el mai departe. Dumnezeu mă trimisese într-o familie, în care mama tocmai născuse două fetiţe gemene. Cu două zile înainte de naşterea lor, soţul ei murise, astfel încât cele două fetiţe se născuseră orfane de tată.
Porunca pe care o primisem de la Dumnezeu fusese aceea de a lua şi sufletul mamei pentru a-l duce în cer, gemenele urmând, astfel, să devină orfane şi de mamă. N-am rezistat în faţa lacrimilor ei materne. Mă rugase s-o cruţ, să nu mă ating de zilele vieţii ei, pentru că nu mai avea pe nimeni căruia să-i poată încredinţa micile făpturi. Acesta a fost momentul şi împrejurarea în care nu am ascultat de Dumnezeu. Aceea mamă mă rugase pentru viaţa fiicelor ei, credea că nu poate fi înlocuită de nimeni şi fără ajutorul ei cele două fiice nu ar fi putut supravieţui. Şi eu o crezusem pe ea. În acea clipă, de fapt, l-am desconsiderat pe Dumnezeu, am socotit că acea mamă este mai utilă pentru fiicele ei decât Dumnezeu însuşi. Şi am zâmbit. Nu înţelegeam atunci ce-i face, cu adevărat, pe oameni să trăiască. Abia acum înţeleg. A trebuit să plutesc şi eu între viaţă şi moarte, fără a mă putea ajuta în vreun fel, ca să înţeleg că numai iubirea lui Dumnezeu poate face ca un om să rămână viu. Cu de la sine putere omul nu-şi poate adăuga nici o secundă la anii vieţii sale pământeşti şi nici la anii vieţii altuia. Aşadar, numai iubirea lui Dumnezeu îi face pe oameni să trăiască. Şi aceeaşi iubire a lui Dumnezeu poate să-i cheme pe oameni, chiar şi din păcat, chiar şi din moarte, la viaţa veşnică. Şi acesta este lucru cel mai important pentru noi.
Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi,
Ne-am întrebat: Ce trebuie să facem pentru a moşteni viaţa veşnică? Vedeţi, îngerul din istorioara lui Tolstoi a pierdut viaţa veşnică, a devenit muritor, pentru că nu a ascultat de o poruncă a lui Dumnezeu.
În evanghelia de astăzi, Isus ne asigură că "nimeni nu ne poate răpi din mâna Tatălui", dar nu ne mai asigură de faptul că noi înşine nu putem sări din "mâna Tatălui".
Pentru că Dumnezeu ne iubeşte ca pe nişte adevăraţi fii, ne-a creat oameni liberi, nu sclavi, oameni care avem o libertate garantată, pe care Dumnezeu nu ne-o încalcă. Or, folosindu-ne greşit de libertatea noastră, putem să părăsim de bună voie, prin păcat, locul de siguranţă din "mâna Tatălui". Şi fiecare păcat pe care-l comitem este un act de neascultare.
Aşadar, la întrebarea pe care ne-am pus-o, ce ar trebui să facem pentru a moşteni viaţa veşnică, avem un răspuns în evanghelia duminicii de astăzi: "Oile mele ascultă glasul meu: eu le cunosc şi ele mă urmează". A asculta şi a urma glasul, învăţătura lui Cristos, este calea sigură care ne conduce la viaţa veşnică, atâta timp cât nu ne excludem singuri de la ea, prin neascultarea şi refuzul de a urma învăţătura lui Isus.
Dar Isus nu mai este printre noi, s-a întors la cer. Cum îl putem asculta şi urma astăzi? Este foarte adevărată această obiecţie, dar la fel de adevărat este şi faptul că Isus, prin înălţarea sa la cer, nu ne-a abandonat, căci le-a poruncit apostolilor săi să meargă în lumea întreagă şi să predice ei învăţătura lui, iar pe Duhul Sfânt l-a revărsat asupra Bisericii sale, pe care a zidit-o pe stânca de credinţă şi iubire a lui Petru, pentru ca ea să nu greşească. Şi Cristos i-a asigurat pe apostoli: "Cine pe voi vă ascultă, pe mine mă ascultă".
Aşadar, noi trebuie să ascultăm şi să urmăm învăţătura Bisericii propusă de urmaşii apostolilor în comuniune cu succesorul sfântului Petru.
Bine, bine - parcă aud şi această obiecţie, spusă cu o oarecare răutate - dar îi putem asculta şi urma, mai ales în zilele noastre, pe urmaşii apostolilor, când la adresa lor se aduc atâtea acuzaţii? Bineînţeles!
Vedeţi, Isus a spus despre sine că este "păstorul cel bun", dar Biserica sa a încredinţat-o unor oameni, pe care el i-a înzestrat cu nişte puteri speciale, dar acestea nu le modifică natura, ei rămân în continuare oameni fragili, greşitori, dar care pot deveni şi sfinţi. Şi slavă Domnului că nu a existat nici o perioadă în istoria de două mii de ani de creştinism în care să lipsească exemplul păstorilor buni şi sfinţi, unii dintre ei, vărsându-şi chiar şi sângele pentru credinţă. De altfel, în secolul al XX-lea au murit mai mulţi martiri decât pe timpul prigoanelor de la începutul creştinismului. Dar despre acest lucru nu prea se scrie, este prea dur, înspăimântă urechile sensibile sau, pur şi simplu, nu interesează pe nimeni, însă atunci când este vorba de senzaţie, de scandal, oho... În acest An al Sfintei Preoţii, avem înaintea ochilor exemplul eroic al unui preot sfânt: Ioan Maria Vianney. El este un mărturisitor al credinţei şi ca el mai sunt mulţi în sânul Bisericii.
Dar, pentru a fi realişti până la capăt, trebuie să recunoaştem că nu toţi slujitorii altarelor s-au ridicat la înălţimea chemării lor, nu toţi au fost şi nu sunt sfinţi. Pentru ei şi pentru păcatele Bisericii întregi, ultimii papi au cerut, de mai multe ori, iertare lui Dumnezeu.
Vedeţi, dintre cei doisprezece apostoli ai Domnului, unul l-a vândut. Despre el Isus a spus: "Oare nu v-am ales eu pe voi doisprezece? Dar unul dintre voi este diavol". Vorbea despre Iuda care, în cele din urmă, s-a şi sinucis.
Ceilalţi apostoli nu au fost nici ei sfinţi de la început, au avut şi ei momente de ezitări, de slăbiciuni şi greşeli. Lui Toma i s-a pus pe nedrept eticheta "necredinciosul", cu toate că a avut un moment de necredinţă. Şi Petru l-a trădat pe Isus, şi încă de trei ori, dar, în cele din urmă, şi-a plâns păcatul, mărturisind de trei ori că-l iubeşte, şi a fost iertat şi reconfirmat în urmarea lui Isus. Despre aceasta a fost vorba duminica trecută. Asemenea lui, cu o singură excepţie, şi ceilalţi apostoli au murit martiri, şi astăzi îi venerăm ca sfinţi. Şi dacă astăzi aceşti apostoli, care, în ciuda slăbiciunii lor au devenit sfinţi, şi au avut, în decursul istoriei, şi au şi în prezent nenumăraţi urmaşi la fel de sfinţi - nu ca o necesitate, ci ca o realitate - constatăm că, din păcate, şi exemplul lui Iuda este urmat de unii păstori năimiţi. Putem vedea aici acel "mister al nelegiuirii" despre care vorbeşte sfântul Paul.
De aceea, deşi nu ne putem bucura, să nu cădem nici în disperare, pentru că Biserica lui Cristos nu va dispărea, aşa cum nu a dispărut nici până acum, în ciuda tuturor scandalurilor date de unii credincioşi şi de unii dintre păstorii lor. Biserica nu va dispărea pentru că s-a născut din iubirea lui Dumnezeu Tatăl, este asistată şi susţinută permanent de Duhul Sfânt, este clădită pe stânca de credinţă a lui Petru şi avem şi promisiunea lui Isus: "Porţile iadului nu o vor birui".
Şi, încă un cuvânt de încurajare: în urma acestor atacuri şi prigoniri, Biserica iese mai puternică, pentru că fiecare persecuţie, pe lângă imensul rău pe care îl provoacă, a produs martiri, iar martiriul a fost şi este o sămânţă din care se nasc noi mărturisitori ai credinţei.
Dragi radioascultători, iubiţi credincioşi
Astăzi este şi a 47-a Zi Mondială de Rugăciune pentru Vocaţii; şi ea se înscrie perfect în Anul sacerdotal. Rostul acestei Zile este acela de a sensibiliza şi de a-i chema pe credincioşi la rugăciune, pentru ca Biserica lui Cristos să nu ducă lipsă niciodată de păstori buni şi sfinţi.
Un episcop făcea aceste recomandări credincioşilor săi:
"Iubiţi-i pe preoţii voştri! Înainte de a-i critica, rugaţi-vă pentru ei, înainte de a-i înfrunta, căutaţi binele împreună, înainte de a le întoarce spatele, gândiţi-vă că şi ei, ca toţi oamenii, au nevoie de un zâmbet, de un climat prietenesc. Isus caută şi astăzi persoane dispuse să-l urmeze, căci, în ciuda fragilităţii lor, are nevoie de ei pentru a-i mântui pe oameni".
Iar sfântul Augustin scria şi el aceste cuvinte: "Dumnezeu vrea ca în zilele noastre să nu ne lipsească păstorii cei buni, care să meargă în fruntea turmei. El nu va permite să rămânem orfani. Cu siguranţă, dacă voi veţi fi o turmă bună, veţi avea şi păstori buni; pentru că din oiţe bune se formează păstorii buni".
Să-l implorăm, aşadar, pe Isus, "păstorul cel bun", să formeze şi astăzi slujitori după inima sa. Amin.
