Iubiţi credincioşi, în viaţa noastră există momente de bucurie ca şi momente de tristeţe, iar noi încercăm să le trăim şi pe unele şi pe altele la lumina credinţei, recunoscători pentru acest dar ce l-am primit încă de la Botez. Însă, pe lângă aceste momente obişnuite ale vieţii noastre, întâlnim şi persoane care se află într-o tristeţe profundă, pentru că nu reuşesc să găsească sau să dea un sens la propria viaţă, un sens care să-i ajute să spună: ce bucurie să trăieşti!
Există şi oameni care nici măcar nu-şi pun această problemă, dar trăiesc de pe o zi pe alta, ca într-un tunel de nefericire şi de plictiseală, din care mulţi încearcă să iasă ucigând viaţa şi abandonându-se unor paradisuri artificiale, create de lume, cu plăceri de tot felul, care în realitate nu aduc bucuria adevărată.
Întrebarea asupra sensului vieţii ne învăluie şi pe noi, cei prezenţi la această sfântă Liturghie, când vedem situaţia actuală din ţară, când ne întâlnim cu atâtea şi atâtea probleme la care nu găsim o rezolvare. Cu toate acestea, credinţa ne spune că există un răspuns la aceste provocări şi anume: merită să trăim, pentru că viaţa este un dar de la Dumnezeu. Acest dar al vieţii este o vocaţie la bucurie, iar răspunsul nostru este un da hotărât acestei iubiri divine.
Pentru ca viaţa noastră să fie simţită ca o vocaţie la bucurie este nevoie de discernământ. La catehismul pentru prima Împărtăşanie am învăţat că Dumnezeu este creatorul nostru şi ne-a creat pentru a-l cunoaşte, a-l iubi şi a-i sluji, sperând să ajungem la fericirea veşnică cu el în cer. Cu alte cuvinte, de mici am fost invitaţi să căutăm firul de aur ce ne conduce la Dumnezeu, care ne ajută să găsim vocaţia noastră şi, găsind-o, să răspundem cu generozitate, siguri că în acel răspuns vom fi găsit seninătatea căutată de fiecare în parte, pentru care Dumnezeu ne-a creat.
Într-o poezie a lui Leopardi, intitulată: Cântec nocturn al unui păstor rătăcit din Asia, se descrie atitudinea unui păstor care, privind cerul înstelat, se întreabă: "Ce faci tu lună în ceruri? Spune-mi, ce faci, silenţioasă lună? Spune-mi, o lună, unde tinde această scurtă rătăcire a vieţii mele? Ce înseamnă această singurătate imensă? Şi eu, ce sunt? Oh, măiastră lună, oh tu fericită, care mizeria umană nu ştii ce înseamnă?"
În timp ce unii care nu îşi găsesc sensul vieţii abandonează lupta cea bună, alunecând chiar în gaura neagră a drogurilor sau a beţiilor, Leopardi se refugiază în puterea limitată a raţiunii educate de studiu şi de bunul sens. Fie unii, fie celălalt nu au ajuns la sensul dat nouă de credinţă, exprimat de un alt păstor, care priveşte cerul înstelat şi se minunează de Creatorul care a fost în stare de o aşa frumuseţe. Este autorul Psalmului 8 care spune: "Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul! Slava ta se înalţă mai presus de ceruri... Când privesc cerurile lucrarea mâinilor tale, luna şi stelele pe care le-ai făcut, îmi spun: «Ce este omul, ca să te gândeşti la el? Şi fiul omului, ca să-l bagi în seamă?» Cu toate acestea, l-ai făcut cu puţin mai prejos decât pe îngeri, şi l-ai încununat cu slavă şi cu cinste. I-ai dat stăpânirea lucrările mâinilor tale, toate le-ai pus sub picioarele lui: oile şi boii laolaltă, fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, tot ce străbate cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele tău pe tot pământul!"
Dacă acest păstor şi-a găsit sensul vieţii în grija ce trebuie să o aibă de univers din bunăvoinţă divină, fiecare dintre noi putem să-l imităm, considerând că pentru toţi există o cale trasată de inima lui Dumnezeu, o cale pe care el ne aşteaptă şi chiar merge împreună cu noi: poate fi calea comună a Căsătoriei sau o cale specială a vieţii consacrate sau a Preoţiei. Fiecare are viaţa sa, pentru toţi există un mod de a răspunde la iubirea lui Dumnezeu, astfel încât viaţa fiecăruia dintre noi să fie un dialog de iubire, uneori un dialog senin, asemenea cerului înstelat privit de autorul Psalmului 8, alteori un dialog ţinut la picioarele crucii, asemenea sfintei Fecioare, sau chiar pe cruce, asemenea lui Isus.
Pentru a găsi calea noastră, Biblia ne pune înainte persoana bunului păstor, care cunoaşte oile sale şi îşi dă viaţa pentru ele, aşa cum ascultăm în Evanghelia sfântului Ioan; este bunul păstor care vrea să ne salveze pe toţi, iudei sau păgâni, după cum am citit în prima lectură; este bunul păstor care paşte oile sale nu doar pe acest pământ, dar şi în cer, conducându-le la izvoare de apă vie, aşa cum citim în Apocalipsul sfântului Ioan.
Acest păstor bun, după cum ne spune evanghelia de astăzi se remarcă prin trei atitudini:
1) Eu cunosc oile mele. Deşi credinţa noastră ne învaţă că suntem chemaţi să trăim într-o comunitate eclezială, relaţia noastră cu bunul păstor va fi întotdeauna personală. Persoana umană este cunoscută pe nume de Isus, iar această cunoaştere intimă dă naştere la un dialog personal de credinţă cu el. În rugăciune, fiecare dintre noi poate să-i prezinte lui Isus toate sentimentele sale, fie plăcute, fie neplăcute. El ne ascultă şi înnobilează aceste sentimente ale noastre.
2) Eu le dau viaţa veşnică. Darul cel mai frumos pe care ni l-a făcut Dumnezeu este acela al vieţii. Însă această viaţă este de 70 de ani, iar pentru cei puternici de 80 de ani, după cum ne spune Psalmul 90. Ce se întâmplă după aceea? Răspunsul îl găsim în Isus cel înviat. El este Domnul vieţii, Mielul care stă în mijlocul tronului, păstorul care ne conduce şi în viaţa de apoi la izvoare de apă vie şi liniştită. Viaţa veşnică este aceeaşi viaţă a lui Isus Cristos, care este deja prezent în noi, prin intermediul Botezului şi al vieţii de credinţă.
3) Niciunul nu le va smulge din mâinile mele. Nici o putere umană, angelică sau diabolică nu este deasupra puterii lui Cristos cel înviat. Isus a primit această putere de la Tatăl atotputernic. Deci să avem încredere în bunul păstor!
Revenind la ideile de la începutul acestei omilii, am spus că există situaţii diferite în care nu ştim ce să facem: o căsătorie distrusă, un fiu cu care nu se poate dialoga, o boală incurabilă, o moarte imprevizibilă. De multe ori ne izbim de mizeria umană, riscând să ne cufundăm în gaura neagră a lipsei sensului vieţii. În acele momente avem nevoie să ne aşezăm cu mult calm şi să reluăm această pagină a evangheliei în mâini, în care citim: niciunul nu le va răpi din mâna mea, căci Tatăl este mai mare; mai mare decât greşelile tale, mai mare decât limitele tale, mai mare decât boala ta, mai mare decât singurătatea ta, mai mare, mai mare. Ca un păstor bun din cale afară, ne spune şi ne garantează că suntem în mâinile sale şi nu vom fi pierduţi niciodată.
Astăzi este Ziua Mondială a Vocaţiilor: pentru toate vocaţiile, la Căsătorie, la viaţa consacrată sau la Preoţie. Să ne rugăm Domnului pentru a ne ilumina pe calea vocaţiei noastre, iar pentru aceia care încă nu au găsit un sens propriu în viaţă, Domnul să le arate calea vieţii lor. În mod special, să ne rugăm astăzi pentru vocaţii la viaţa călugărească şi la Preoţie, pentru persoane care să se dedice "full time" anunţării evangheliei, adunând comunităţile în jurul cuvântului şi a Euharistiei, dăruind cu mâinile pline iertarea şi gingăşia lui Dumnezeu. Isus caută persoane dispuse să-l urmeze: câtă bucurie ştiind că Dumnezeu trece şi cucereşte inimile, chiar şi a preoţilor şi a persoanelor consacrate!
