Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Lecturile sfinte proclamate la această Sfântă Liturghie nu fac elogiul sărăciei, aşa cum ar părea la prima vedere. În Vechiul Testament, prosperitatea, bunăstarea, erau semne ale binecuvântării lui Dumnezeu. Sărăcia, dimpotrivă, era asociată misterului păcatului. Aşadar să încercăm să înţelegem mesajul pe care vrea să ni-l transmită cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am ascultat.
Văduva despre care vorbeşte prima lectură este simbolul neputinţei, al fragilităţii umane. Împreună cu fiul ei, se afla într-o situaţie extremă: "Vom mânca şi apoi vom muri" (1Rg 17,12). În aceste momente de disperare, cînd nu se întrevedea niciun sprijin uman, când toate speranţele păreau spulberate, Dumnezeu îşi revelează puterea iubirii şi a salvării: "Nu te teme" (1Rg 17,13). Când, omeneşte vorbind, nu mai există nicio rază de speranţă, trebuie să ne încredem în Dumnezeu. "Vasul cu făină nu se va termina şi urciorul cu untdelemn nu se va împuţina" (1Rg 17,14). Această încredere în Dumnezeu o poate demonstra numai cel "sărac în duh" care este conştient de limitele sale şi se încrede în providenţa lui Dumnezeu. Când experimentăm limitele umane, trebuie să ne deschidem către infinit. Când experimentăm propria sărăcie, trebuie să ne deschidem infinitelor bogăţii ale lui Dumnezeu. Când viaţa pare că se sfârşeşte, începe adevărata viaţă. Dar atenţie! Pentru a trăi această nouă perspectivă, pentru a face din sfârşit un început, din moarte viaţă, din disperare speranţă, avem nevoie de un mediator care este omul lui Dumnezeu, profetul lui Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte prin profeţii săi. Avem nevoie de un părinte spiritual de care trebuie să ne apropiem pentru ca prin el să-i încredinţăm Domnului acel "pumn de făină" şi "puţin ulei" pe care îl avem şi Domnul va face minunea, schimbând sărăcia noastră în abundenţă. În aceasta constă sensul încrederii creştine. Omul singur, fără Dumnezeu, cade în disperare şi moare. Numai Dumnezeu îl poate atinge şi vindeca, redându-i speranţa şi viaţa.
Şi văduva din evanghelie ne învaţă acelaşi adevăr. Isus nu face elogiul generozităţii materiale, ci al credinţei. Văduva săracă nu se mulţumeşte să ofere ceea ce-i prisoseşte, ci dăruieşte "tot ce mai are la viaţa ei" (Mc 12,44), pentru că a găsit o comoară mult mai mare, unicul şi adevăratul tezaur pentru care a decis să investească tot ceea ce are. Ea ştie că-i aparţine lui Dumnezeu şi hotărăşte să trăiască pentru el. Astfel, cele două monede mici ale văduvei devin o adevărată comoară. Valorează cât o pagină de Evanghelie vie. De aceea atrage elogiul lui Isus: "Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă, a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei" (Mc 12,44). Astfel, Isus confruntă două modele de viaţă: pe de o parte cărturarii, care se folosesc de religie pentru a fi apreciaţi de lume, şi pe de altă parte cei care sunt uitaţi şi neluaţi în seamă.
Cărturarii sunt aceia care "devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung" (Mc 12,40). Se roagă lui Dumnezeu care este iubire şi apoi trădează iubirea. Aici este păcatul lor grav. Cine se roagă mult trebuie să iubească mult. Cine se apropie de Dumnezeu prin rugăciune trebuie să devină asemănător cu Dumnezeu. Ce trist este să vezi şi astăzi persoane care petrec multe ore în rugăciune, dar le lipseşte caritatea, răbdarea şi umilinţa.
Cei din a doua categorie nu numai că sunt uitaţi şi neluaţi în seamă, dar chiar luaţi în râs, şi considerând că ceea ce fac ei nu are nicio valoare. Isus îi cheamă pe discipolii săi şi o propune ca model pe văduva săracă, înainte de a se jertfi pentru noi. Isus vrea să-i facă pe apostoli să înţeleagă cum trebuie să fie cei care, în timpul absenţei sale, au misiunea de a predica evanghelia. Creştinismul nu se răspândeşte prin cuvinte bine alese şi convingătoare, ci prin mărturisitori umili, săraci în duh, care îşi pun încrederea totală în Dumnezeu.
Cele două văduve ne învaţă curajul credinţei. Credinţa înseamnă să rişti, să-ţi ridici privirea şi inima dincolo de posibilităţile umane şi să experimentezi providenţa lui Dumnezeu. Dumnezeu continuă şi în zilele noastre să săvârşească fapte minunate prin cei care se încred în el.
Fiind Anul Vieţii Consacrate, vreau să vă prezint două exemple.
În localitatea Butea din judeţul Iaşi, în anul 1999, şi-au început activitatea surorile din Congregaţia "Misionarele Patimii lui Isus". Programul lor spiritual continua cu o intensă activitate caritativă, vizitând familiile şi asistând bolnavii şi persoanele sărace. Sora superioară Elisabetta Barolo a înţeles că ar putea să le ajute mai mult dacă ar avea o casă în care să-i primească pe cei nevoiaşi. S-a dus în Italia şi a cerut părerea celorlalte surori care au spus că nu au nimic împotrivă, dar nu au posibilităţi materiale pentru a susţine un asemenea proiect. Sora nu s-a descurajat, ci, susţinută de rugăciune şi ore de adoraţie, a început acest proiect. La 9 august 2008, prin grija Providenţei, a fost sfinţită şi inaugurată Casa "Papa Ioan Paul al II-lea", care adăposteşte 45 de bolnavi şi persoane în vârstă şi 20 de copii orfani.
În anul 1992, fundaţia elveţiană "Basel Hilft" a început să construiască la Odorheiul Secuiesc un orfelinat cu 200 de camere. În anul 1996, casa a fost încredinţată surorilor din Congregaţia "Inima Neprihănită". În primii şase ani, fundaţia a suportat şi costurile de întreţinere a casei "Sfântul Iosif". Apoi călugăriţele au fost nevoite să se întreţină singure pentru hrana copiilor orfani şi achitarea facturilor. Responsabila casei, sora Emilia, mi-a povestit că într-o zi, neavând cu ce achita o factură, s-au adunat cu toţii, de la cel mai mic până la cel mai mare, în capela casei, în faţa lui Isus din Sfântul Sacrament, punând factura pe altar. Providenţial, a doua zi dimineaţa, o maşină cu număr de Neamţ s-a prezentat şi a donat mai multe alimente şi un plic în care era exact suma din factură. Acest miracol s-a repetat de mai multe ori, iar casa adăposteşte astăzi un număr de 150 de copii şi 45 de studenţi care s-au format acolo. Cheltuielile lunare ajung până la suma de aproximativ 50.000 lei.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Încurajaţi de exemplul oamenilor plini de credinţă, să-i cerem şi noi Domnului, asemenea apostolilor: "Doamne, măreşte-ne credinţa" (Lc 17,5).
