Anul B
Duminica a 33-a de peste an
Dan 12,1-3; Ps 15; Evr 10,11-14.18; Mc 13,24-32
Lăudat să fie Isus Cristos!
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Textele sfinte pe care le-am auzit, citite în prima lectură de astăzi şi evanghelie, sunt cunoscute ca fiind literatură apocaliptică. Se poate observa înflorirea acestei literaturi apocaliptice în Sfânta Scriptură în perioadele de dezastre naţionale sau cu ocazia unor calamităţi care erau pe cale să se întâmple.
Prima noastră lectură de astăzi vine din Cartea lui Daniel. Această care a fost compusă în secolul al II-lea, î.d.Cr., când evreii erau persecutaţi de conducătorul grec Antioh Epifanul.
Textul evangheliei de astăzi, din Marcu, face parte din răspunsul pe care îl dă Isus întrebării unora dintre apostoli cu privire la distrugerea templului din Ierusalim şi despre sfârşitul lumii. De asemenea, e important să ştim că, în momentul în care a fost scrisă Evanghelia după Marcu, evreii sufereau noi persecuţii din partea romanilor iar Ierusalimul era în pragul distrugerii.
Scopul acestor texte apocaliptice nu era acela de a teroriza sau a speria mai mult poporul, ci de a le oferi o rază de speranţă, de a-i face să-şi îndrepte atenţia spre Dumnezeu.
Literatura apocaliptică a vorbit şi va vorbi mereu despre noul cer şi pământul nou, despre triumful binelui asupra răului şi despre speranţa în judecata dreaptă a lui Dumnezeu. Şi este foarte important să nu uităm acest lucru.
Papa Benedict al XVI-lea a scos în evidenţă acest fapt în cea de-a doua sa enciclică numită Spe salvi, despre speranţa creştină, publicată în anul 2007. El spune că niciuna dintre celelalte tradiţii religioase de pe pământ şi culturale vechi ale lumii nu are aceeaşi viziune asupra istoriei umane aşa cum are viziunea iudeo-creştină. Numai prin revelaţia lui Dumnezeu, în Cristos, adevăratul sens al timpului şi al istoriei devine clar. Acum noi ştim că vieţile noastre de pe pământ au o legătură directă şi un efect clar asupra vieţii de dincolo de mormânt. Acum ştim că nedreptăţile şi imperfecţiunile acestei lumi căzute, infestate de cel rău, vor fi reparate de Isus, Mântuitorul şi Judecătorul. Din acest motiv, papa Benedict numeşte judecata finală ca fiind un loc al speranţei, o ocazie de practicare a speranţei:
"Perspectiva Judecăţii, deja din cele mai vechi timpuri, i-a influenţat pe creştinii până în viaţa lor cotidiană ca şi criteriu după care să ordoneze viaţa prezentă, ca şi chemarea adresată conştiinţei lor şi, în acelaşi timp, ca speranţă în dreptatea lui Dumnezeu. Credinţa în Cristos nu a privit niciodată numai în urmă, nici numai spre înălţimi, ci întotdeauna şi spre înainte spre ora dreptăţii pe care Domnul o prevestise în mod repetat. Această privire spre înainte a conferit creştinismului importanţa sa pentru prezent" (Spe salvi, nr. 41).
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
O frază din evanghelia de azi, pe care Isus o foloseşte în acest discurs, este deosebit de greu de înţeles. El spune apostolilor: "Această generaţie nu va trece până când toate aceste lucruri nu se vor împlini". Dacă Isus vorbea despre sfârşitul lumii, atunci trebuie să fi greşit, nu? La urma urmei, acea generaţie, primii săi ucenici, a trecut de mult. Dar lumea este încă aici.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Putem înţelege cuvintele Domnului nostru numai dacă le luăm în contextul întregului pasaj, nu doar în cele câteva versete pe care le-am ascultat azi. Există trei niveluri de semnificaţie în această conversaţie pe care Isus o are cu apostolii săi.
Primul nivel, nivelul primar şi literar. Domnul prezice distrugerea oraşului Ierusalim. Acest eveniment istoric a avut loc, de fapt, înaintea de trecerea generaţiei ucenicilor, în anul 70, d. Cr. Isus îi avertiza că zilele în care armata romană va asedia Ierusalimul vor fi pline de suferinţă teribilă. S-a întâmplat exact aşa cum a spus el. Mai mult de un milion de evrei au murit în acea revoltă şi asediu final. Mulţi dintre ei din cauza foametei. Numai aproximativ 30.000 au supravieţuit potrivit istoricului evreu Iosif Flaviu.
Apoi, Isus continuă să descrie acele zile folosind un alt tip de limbaj. El vorbeşte despre soarele care se întunecă, luna care nu mai vrea să strălucească, stelele care cad şi cerul care se zguduie, despre Fiul Omului venind pe norii cerului şi îngerii care adună pe cei aleşi de la marginile pământului. Acesta este şi limbajul folosit de profeţi pentru a se referi la sfârşitul Vechiului Testament şi la stabilirea împărăţiei mesianice promise. Acesta este exact modul care este folosit şi în prima lectură de astăzi, în Cartea lui Daniel.
În prima parte a discursului, Isus îşi pregătise discipolii pentru distrugerea templului, apoi explică ce va însemna această distrugere. Va fi semnul vizibil că Noul Testament a împlinit şi a înlocuit Vechiul Testament. Şi, astfel, comunitatea apostolilor din Noul Testament a lui Cristos, Biserica, trebuie să fie mesageră a timpurilor de pe urmă. Pentru că Noul Testament va însemna ultima perioadă a istoriei omenirii, timpul Bisericii. Această perioadă finală se va termina când Isus va veni din nou pentru judecata de pe urmă, ca să alunge răul pentru totdeauna şi să recreeze cerurile şi pământul. Deci, primele două niveluri de semnificaţie: distrugerea Ierusalimului şi terminarea Vechiului Testament sunt legate. Primul, adică distrugerea Ierusalimului, e semnul vizibil al celui de-al doilea, terminarea Vechiului Testament. Şi, astfel, toate prezicerile de dezastre şi războaie şi suferinţa lui Isus se aplică direct la distrugerea Ierusalimului şi indirect la restul istoriei, ca inaugurare vizibilă a sfârşitului vremurilor, timpul Bisericii.
Dar există încă un alt nivel de înţeles, al treilea. Prezicerile lui Isus despre suferinţă şi greutăţi se aplică, de asemenea, ca un fel de model, pentru ceea ce va continua să se întâmple pe tot parcursul veacului Bisericii, până la sfârşitul lumii. Apostolii nu ştiau exact ziua sau ceasul când Ierusalimul va fi distrus. Dar ei ştiau, pentru că Isus le-a spus că, înainte de a se întâmpla, Biserica se va răspândi în lume şi ei vor suferi persecuţie şi respingere. Şi exact asta s-a şi întâmplat. Unsprezece dintre cei doisprezece apostoli au murit ca martiri, majoritatea în persecuţii care au avut loc înainte de anul 70, înainte de distrugerea templului din Ierusalim. Această secvenţă de evenimente, răspândirea Bisericii, persecuţia şi apoi distrugerea templului e, aşadar, un model care arată ceea ce se va întâmpla în întreaga epocă a Bisericii. Biserica va continua să se răspândească pe tot globul. Multe părţi ale acesteia vor experimenta perioade de persecuţie şi suferinţă intense. Şi apoi, la sfârşitul timpurilor, lumea decăzută va fi distrusă pentru a face loc unui cer nou şi pământ nou. Atunci Cristos va pune pe toţi vrăjmaşii lui la picioarele sale, aşa cum am auzit în a doua lectură de astăzi.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Aşa cum apostolii nu ştiau exact nici ziua, nici ora distrugerii Ierusalimului, la fel nu ştim nici noi exact ziua sau ora în care se va sfârşi viaţa noastră, nici când Isus va încheia istoria întregii omeniri. Dar ştim că, între timp, împărăţia lui Dumnezeu, Biserica, va continua să crească şi va trebui să sufere durerile persecuţiilor în lumea întreagă. Aşadar, lecţia pe care Isus a vrut ca apostolii să o înveţe şi, în acelaşi timp, noi toţi, este că trebuie să trăim pe acest pământ cu conştiinţa clară că această viaţă este un timp de misiune, de apostolat, de speranţă în dreptatea lui Dumnezeu şi de pregătire a acelui moment, când ne vom întâlni cu Cristos la judecata finală. Amin.
Lăudat să fie Isus Cristos
