Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În cuprinsul Bibliei întâlnim versete pe care le citim odată, de două ori sau de mai multe ori. Vrem să ni le întipărim în suflet, pentru că ne-au marcat adânc, pentru că ceva din noi s-a oglindit în mesajul lor. Pe unele vrem să ni le păstrăm drept motto-uri şi la ele revenim ca la nişte surse de lumină şi de înţelepciune pe drumul vieţii, presărat cu atâtea întrebări şi frământări.
După ascultarea acestei evanghelii, avem impresia să ni s-a dat în forma cea mai concentrată tot mesajul pe care îl cuprinde cele 72 de cărţi ale Bibliei. Mai ales unul dintre versete revelează, în cuvinte simple, însă neîntrecut de profunde, esenţa întregii credinţe creştine. Intuim sau ştim deja despre ce verset este vorba: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, Unul născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică".
Urechile lui Nicodim aud în premieră aceste cuvinte dumnezeieşti noaptea. Noaptea nu era doar cadrul extern al întâlnirii lor. Noaptea indica starea sufletească, întunericul interior, căutarea şi neliniştile acestui fariseu. Peste frământările lui vine o lumină din cer. În cuvintele lui Isus, el, atunci, şi noi, acum, primim răspuns la întrebările "De ce s-a făcut Fiul lui Dumnezeu om?", "De ce a venit în lume?", "De ce a murit?". Iar răspunsul nu este decât unul singur: din iubire. Să fie tocmai iubirea ultima cauză, ultima explicaţie, dincolo de care nu mai putem găsi nimic pentru a le înţelege, "de ce există lumea?", "de ce Isus?", "de ce mântuirea?", "de ce viaţa veşnică?". Să ne iubească Dumnezeu atât de mult, încât să ni-l dea chiar pe unicul său fiu? Da! Atât de mult! Nicodim are privilegiul să audă declaraţia de iubire a lui Dumnezeu făcută întregii lumi, tuturor oamenilor din toate timpurile. Dumnezeu îi iubeşte pe toţi. Nu doar pe cei care-l iubesc, ci şi pe cei care nu-l iubesc; nu doar pe necredincioşi, ci şi pe cei care nu se gândesc niciodată la el; pe cei care îl caută şi pe cei indiferenţi; pe cei pe care vrem să-i iubească dar şi pe cei pe care nu vrem să-i iubească. Toţi - că ne place sau nu, că acceptăm sau nu - sunt incluşi în iubirea atotcuprinzătoare a Dumnezeului nostru, o iubire tare ca moartea, ca moartea Fiului său pe lemnul crucii.
Too much love will kill you ("Prea multă iubire te va ucide") e titlul unei piese muzicale interpretate de formaţia Queen. Cât de mult i se potrivesc aceste cuvinte lui Isus: prea multa lui iubire pentru noi l-a purtat până în moarte. Această iubire nu ne-o câştigăm prin nicio rugăciune, prin nicio faptă bună. Pe ea nu o pretindem pentru că i-am fi făcut noi servicii lui Dumnezeu, că am ţinut posturi, că am recurs la sacrificii şi renunţări. Ea nu este niciodată un merit al nostru, ci darul gratuit al lui Dumnezeu, ca nimeni să nu se laude sau să îndrăznească să-şi aroge această iubire, cum ne spune sfântul Paul.
L-a dat Dumnezeu pe Fiul său şi a aşteptat ca darul lui să aibă parte de o primire pe măsură. O aşteptare înşelată? Un Dumnezeu dezamăgit de noi? Oricum ar fi, nu un Dumnezeu golit de iubire. De ce se comportă omul aşa? Evanghelia ne dă explicaţia: oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Trist trebuie să fie pentru Dumnezeu să vadă că atâţia oameni sunt de-a dreptul dezinteresaţi de el, că îşi plăsmuiesc destinul pământesc încurcându-se în tot felul de iluzii şi căutări deşarte, în afara lui.
Dacă suntem sinceri, recunoaştem că şi noi, de atâtea ori, am cochetat cu păcatul. Săvârşim lucruri care ne dezonorează, ne umplu de ruşine. Păcatul, ca să crească, să se cuibărească în om, să-l înstăpânească, are nevoie de întuneric. Ba mai mult, el creează întunericul din noi. În lumină, în schimb, apare şi se vede fapta bună, virtutea, frumuseţea lăuntrică, adevărul. Iubirea, lumina, adevărul: trei cuvinte mari, care se cheamă reciproc, se completează, se descriu fiecare prin celelalte. Toate trei sunt dintre marile câştiguri nepieritoare pe care le dobândim dacă din cuvântul lui Dumnezeu, cuprins în Biblie, facem un vademecum, o companie pe drumul vieţii.
În întreaga Dieceză de Iaşi, această duminică este şi Duminica Bibliei. Pentru un creştin, Biblia nu e niciodată o carte printre cărţi, ci Cartea Cărţilor. De unde să fi auzit noi despre această declaraţie de iubire a lui Dumnezeu, dacă astăzi nu am fi ascultat ce ni s-a citit din Biblie, în speţă din Evanghelia după sfântul Ioan? De unde să fi ştiu noi că, odată cu venirea lui Isus în lume, a venit la noi lumina cea necreată, care luminează pe tot omul doritor de sens şi de mântuire? Şi de unde să ştim noi că adevărul, ca să nu fie doar vorbă goală, ci şi faptă, trebuie făcut, nu doar rostit? Aşa cum am auzit astăzi, "cine face adevărul". Şi, mai mult decât atât, de unde să fi aflat că adevărul ultim nu este o propoziţie logică sau matematică, un lucru material, ci o persoană, Isus Cristos, care s-a numit pe sine cale, adevăr şi viaţă. De unde, dacă nu din Biblie? Toate acestea nu sunt informaţii din ziare, ştiri de o zi, ci cunoaşteri dumnezeieşti pe care ni le oferă Sfânta Scriptură.
Suntem familiarizaţi cu atâtea lucruri materiale, care au valabilitate redusă, utilitate parţială şi efemeră. Azi sunt pe piaţă, iar mâine nici măcar în memoria noastră. Însă cu Biblia nu putem recunoaşte că suntem prea familiarizaţi. Ce ar fi dacă textul horoscopului de fiecare zi, pe care-l citesc considerabil de mulţi, l-am înlocui cu un text biblic? Sau dacă în aplicaţiile pe care ni le descărcăm pe telefon, am avea şi una care să ne ofere în fiecare zi câte un citat din Biblie sau lecturile care se citesc în biserică? Există aşa ceva şi în limba română. Nu am face asta ca să fim mai bine informaţi sau pentru amplificarea cunoştinţelor din creierul nostru, din mintea noastră, ci pentru sănătatea noastră sufletească, pentru confortul nostru spiritual, pentru simţirea acestui lucru esenţial, că Dumnezeu ne este alături şi ne iubeşte.
Biblia este o carte mare, vastă. Comoara ei o descoperim treptat, cu răbdare, aşa cum ne ilustrează şi această povestioară. O tânără a primit din partea logodnicului ei, cu ocazia zilei de naştere, un pachet greu. Plină de curiozitate, l-a desfăcut şi a găsit un cilindru metalic, un proiectil de bronz. Dezamăgită, l-a aruncat la pământ. Căzând învelişul exterior, s-a deschis şi a apărut un cilindru de argint. Tânăra l-a luat şi, rotindu-l în mâini, a apăsat pe suprafaţa lui, iar sfera de argint s-a deschis şi i-a apărut o cutiuţă de aur. În cutiuţă a găsit un inel, împodobit cu briliante, care formau două cuvinte: te iubesc!
Aşa e şi cu Sfânta Scriptură. Are multe învelişuri, multe încăperi, care sunt tot atâtea căi de a-l înţelege pe Dumnezeu, de a merge spre el, de a-l lăsa să vină spre noi. Are şi părţi austere, mai greu de înţeles. Însă, toate ascund o comoară, un mesaj. Ne pripim când spunem că ea, Biblia, e veche şi expirată. Citind-o cu regularitate, ajungem să descoperim în variate forme, aşadar, unul şi acelaşi mesaj, care îl are, în definitiv, ca expeditor, pe Dumnezeu: te iubesc!, vă iubesc! Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său, ca să ne spună cu viaţa şi cu moartea lui, în multele exprimări ale Bibliei, acelaşi mare adevăr: că ne iubeşte! Amin
