"Bucură-te, Ierusalime, adunaţi-vă, toţi cei care îl iubiţi, bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, cei care aţi fost întristaţi, ca să tresăltaţi şi să vă îndestulaţi din belşugul mângâierilor sale".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Lăudat să fie Isus şi Maria!
Am început această scurtă reflecţie cu antifona pe care Biserica ne-o propune la această Sfântă Liturghie, în această a 4-a duminică a timpului Postului Mare, numită şi Duminica Laetare, adică "a bucuriei". Şi pare puţin neobişnuit în timpul Postului Mare că Biserica, în loc să ne propună să postim, să ne întristăm, ne propune să ne bucurăm. Şi, din start ne spune, că motivul acestei bucurii pe care Biserica ne-o propune astăzi este tocmai iubirea pe care Dumnezeu o are faţă de noi toţi. Şi faptul că după câteva săptămâni de post am realizat că suntem departe de a fi creştini buni şi departe de drumul care duce la mântuire, ne cuprinde un sentiment de neîncredere, de descurajare, şi am spune: "Dar Dumnezeu nu cred că îşi mai întoarce privirea spre mine, pentru că sunt un mare păcătos". Şi, iată, în înţelepciunea ei, Sfânta Biserică ne propune Duminica Bucuriei ca să ne spună: dacă păcatele voastre ar fi foarte mari, Dumnezeu tot le-ar ierta; şi în evanghelia de astăzi, în versetul care a introdus evanghelia - "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său"; şi este un alt verset important care ne mângâie şi nu ne ajută să cădem în descurajare, care ne spune: "Dumnezeu nu a venit să judece lumea", Dumnezeu nu a venit să condamne lumea. Isus Cristos nu a venit în mijlocul nostru pentru a ne judeca, ci a venit pentru a ne mântui. Aţi ascultat acest text din Evanghelia după sfântul Ioan, care spune: "Eu am venit să mântuiesc lumea".
Aşadar, vedeţi, acesta este motivul bucuriei noastre. Faptul că Dumnezeu nu ne lasă pradă păcatelor noastre, şi chiar dacă ne rătăcim, asemenea tatălui din parabola fiului risipitor, ne aşteaptă cu iubire să ne întoarcem în casa lui. Acesta este mesajul pe care Dumnezeu ni-l transmite astăzi prin cuvântul său în mijlocul Postului Mare.
Trăim cu toţii acest moment intens de rugăciune şi meditaţie, numit Postul Mare. Ne putem face, în momentul de faţă, un examen de conştiinţă să vedem dacă, de-a lungul săptămânilor care au trecut, am reuşit să facem ceva în plus pentru sufletul nostru sau dacă am reuşit să ne dăm seama că ne aflăm în timpul Postului Mare, sau ne amintim numai duminica, când venim la biserică.
Şi pentru ca să ne facem acest examen de conştiinţă, e bine să înţelegem cel puţin trei aspecte importante ale Postului Mare, trei practici pe care Biserica le propune într-un mod intens în acest timp. Şi anume, Biserica, în timpul Postului Mare, ne propune practicile de pietate. Ce sunt acest practici? Postul, rugăciunea şi pomana.
Postul ne ajută să lăsăm deoparte preocuparea exagerată pentru trupul nostru şi ne predispune la o rugăciune cu trupul şi cu sufletul curat, la o rugăciune în faţa lui Dumnezeu, eliberaţi de îmbuibarea cu mâncare, cu băutură, şi chiar de preocupările zilnice. Postul ne ajută să dăm mai mult spaţiu sufletului nostru.
Rugăciunea este aceea care ne ajută să facem pasul din această lume în viaţa spirituală, ne ajută să trecem din viaţa noastră cotidiană, în această dimensiune eternă, a lui Dumnezeu. Rugăciunea, practic, are acest rol, să ne ajute să vorbim cu Dumnezeu. Dar noi nu putem vorbi cu Dumnezeu dacă suntem împovăraţi de proiectele pentru săptămâna următoare, de grijile pe care le avem, de gândurile cu care am intrat când vrem să vorbim cu Dumnezeu.
Un Părinte al Bisericii spunea: "Dacă rugăciunea este ceea ce noi vrem să-i spunem lui Dumnezeu, ca ceva mecanic, meditaţia este lăsarea posibilităţii lui Dumnezeu ca să ne vorbească". Aşadar, ca să avem o rugăciune rodnică, e bine să eliberăm sufletul de tot ceea ce ne preocupă şi să-i spunem: "Doamne, tu ştii mai bine de ce am nevoie, vorbeşte că sluga ta ascultă".
Şi altă practică este datul de pomană. În momentul în care noi realizăm că noi suntem în această lume a paradoxurilor, când 20 % din această lume stăpâneşte 80 % din bogăţii; când un alt paradox, unii sunt la limita subzistenţei, chiar mor de foame, iar alţii fac cu greu cure de slăbire. În această lume a paradoxurilor, datul de pomană, privirea şi spre cel de lângă noi, este un act prin care creştinul s-a distins din totdeauna, începând cu operele de caritate ale sfântului Vasile cel Mare, acea "Vasiliadă", şi continuând cu toate aceste instituţii de caritate ale Bisericii, creştinul, când a simţit că este responsabil de tot ce se întâmplă în această lume, a dat de pomană, egalizând, într-un fel, ceea ce noi, având un suflet care-şi doreşte din ce în ce mai mult, le luăm celorlalţi. Şi-mi place foarte mult să-l citesc pe Sfântul Părinte, papa Francisc, în acest sens, când spune: "Cibo sprecato, cibo probato", adică mâncarea pe care o aruncăm este o mâncare pe care o furăm de pe masa săracului. Aşadar, prin post, rugăciune şi pomană putem să ne apropiem de Dumnezeu.
De asemenea, în acest timp al Postului Mare, să participăm la sacramente. Degeaba avem postul, rugăciunea şi pomana, ca activitate interioară, dacă nu venim în faţa lui Dumnezeu şi participăm la sacramente. Sunt cele trei sacramente importante propuse: spovada, adică eliberarea sufletului de tot ceea ce ne frământă şi ne apasă, împărtăşania, ca o hrană pentru sufletul nostru, şi participarea la Sfânta Liturghie. Şi, iată-ne, aici, participăm la această Sfântă Liturghie, şi e bine ca în timpul Postului Mare să participăm la Sfânta Liturghie dar şi, dacă reuşim, la practicile de pietate, cel puţin la Calea sfintei cruci.
Sfânta Liturghie, pe care o celebrăm acum, ne ajută, în primul rând, să ne privim adânc în sufletul nostru şi a vedea dacă, într-adevăr, calea noastră este cea care se îndreaptă spre Dumnezeu şi spre mântuirea sufletului nostru. Sau, dacă nu, să vedem unde ne aflăm în această trăire a noastră, ca şi creştini.
Şi cuvântul lui Dumnezeu de astăzi este un cuvânt care consolează. Şi, ca să-l înţelegem, este bine să ştim că în Timpul Postului Mare, întotdeauna prima lectură vorbeşte despre un eveniment din Vechiul Testament, când Dumnezeu pare că i-a pedepsit pe israeliţi. Dar, de fapt, nu i-a pedepsit, ci i-a eliberat. Ne-a vorbit în prima duminică, pentru a avea în minte clar, despre potop. Am avut impresia că potopul a însemnat distrugerea. Nu, după potop, prin Noe, Dumnezeu a făcut un alt popor şi o nouă creaţie. Dumnezeu vine, ne pedepseşte - pe cel care îl iubeşte îl şi pedepseşte -, dar nu cu scopul de a ne distruge. Dumnezeu ne pedepseşte cu scopul de a ne îndrepta. "Eu nu vreau moartea păcătosului", ne-a spus încă din Miercurea Cenuşii, "nu vreau moartea păcătosului, ci să se convertească şi să fie viu". Aşadar, aveam această invitaţie din partea lui Dumnezeu.
După aceea, cuvântul lui Dumnezeu din evanghelie este ca o oglindă a acestui eveniment din Vechiul Testament. Şi am avut aceste icoane minunate, dacă vă mai amintiţi, a ispitirii lui Isus, a schimbării la faţă, a eliberării templului de vânzătorii de valută. Şi, în această duminică, în mod obişnuit Tradiţia, care prevedea ca în Postul Mare să fie pregătiţii catecumenii pentru noapte de Paşte, să primească Botezul, în această duminică era evanghelia orbului din naştere. În schimb, după reforma liturgică, ne-a introdus acest minunat text din Ioan, care ne vorbeşte despre iubirea lui Dumnezeu.
Avem o sinteză în prima lectură a faptului că Dumnezeu i-a pedepsit şi i-a eliberat pe israeliţi. Se vorbeşte şi despre pedepsire, şi despre trimiterea în exil, dar şi despre construcţia templului. Duminica aceasta este duminica consolării şi a iubirii lui Dumnezeu.
Trăim în această lume - ca să ajungem la o concluzie - în care fiecare îşi doreşte să se înalţe sau să calce pe capetele celorlalţi pentru a se înălţa. Isus Cristos a fost înălţat de la pământ, pe cruce, luând firea de sclav - căci numai sclavii mureau pe cruce. De ce s-a înălţat de la pământ? Ca să atârne între cer şi pământ, şi pentru a uni şi a împăca pe Dumnezeu cu oamenii şi pe oameni cu Dumnezeu. El, fiind din fire om şi Dumnezeu, suspendat între cer şi pământ, ridicat de la pământ, ne-a atras pe toţi la Dumnezeu.
Ceea ce trebuie să înţelegem este acest lucru: Dumnezeu nu ne constrânge să-l iubim, Dumnezeu nu ne obligă să-l urmăm. În schimb, această discuţie pe care a avut-o cu Nicodim ne revelează un lucru: Dumnezeu, în libertatea pe care ne-a acordat-o, ne lasă ca să alegem faptele întunericului. Isus Cristos şi Dumnezeu nu ne judecă şi nu ne condamnă. Singuri ne putem condamna, singuri putem pierde mântuirea. De ce? Dacă vom alege faptele întunericului.
Să-i cerem, aşadar, acest har, în această a 4-a duminică a Postului Mare, de a alege întotdeauna lumina în locul întunericului, fapta bună în locul faptei rele. Pentru că nu va fi Dumnezeu la sfârşit care ne va condamna, la sfârşit vom fi noi, care vom vedea că am urmat o cale greşită şi n-o să ajungem în cer, ajungem în altă parte. Aşadar, Postul Mare este timpul de a ne revizui comportamentul şi a vedea unde mergem. Şi ştiţi că Dumnezeu are capacitatea să ierte totul, Dumnezeu ne iubeşte, aceasta este până la urmă ideea de astăzi, Dumnezeu ne iubeşte. Unde este întunericul când apare lumina? Dispare pur şi simplu. Atunci când apare fapta bună, faptele noastre rele dispar. Să alegem întotdeauna lumina, pe Isus şi fapta bună pentru a ne mântui.
Lăudat să fie Isus şi Maria!
