Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
La lectura a doua din ultimele duminici am ascultat fragmente din Scrisoarea sfântului apostol Iacob. Aceasta reprezintă încercarea unui lider al primei comunităţi creştine de a arăta calea spre pace şi armonie în sânul comunităţii sale. De aceea conţine şi multe sfaturi concrete şi reprezintă o adevărată comoară de înţelepciune practică. Fragmentul din această duminică este luat din capitolul patru şi conţine o frază pe care o putem folosi drept punct de plecare pentru meditarea Cuvântului lui Dumnezeu: "De unde vin războaiele, de unde conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în membrele voastre?" (Iac 4,1).
Din punct de vedere moral aceasta este una dintre cele mai profunde fraze din Noul Testament. Sfântul Iacob se întreabă: de unde vin conflictele şi certurile dintre voi? Tot el ne dă următorul răspuns: ele provin dintr-un război interior, dintr-un conflict care are loc în sufletul vostru. Dezordinea din interiorul unei persoane conduce la dezordinea şi conflictele dintr-o comunitate, dintr-un oraş şi dintr-o ţară. Există o strânsă relaţie între lipsa păcii din sufletul omului şi lipsa păcii din societate.
Şi cum descrie sfântul Iacob acest conflict interior? Ca o luptă între pofte. Dicţionarul explicativ al limbii române dă cuvântului poftă următoarea definiţie: "dorinţă puternică de a face sau de a obţine ceva; năzuinţă, dispoziţie, chef, plăcere". Pofta apare aşadar ca o dorinţă puternică, o emoţie îndreptată spre ceva ce dă plăcere.
Vorbind despre pofte sau dorinţe puternice, e important să stabilim ceva clar de la început: creştinii nu sunt împotriva dorinţelor din interiorul omului. Noi nu suntem împotriva emoţiilor sau sentimentelor umane. Creştinismul nu poate fi confundat cu platonismul care privilegiază o partea a omului, mintea, în pofida altei părţi, cea a emoţiilor, a dorinţelor. Dorinţele sunt elementul care dau energie şi vitalitate, hrănesc elanul şi dinamismul vieţii. Ar fi imposibil să găsim o adevărată personalitate care să nu fi avut dorinţe puternice şi stabile: oamenii de cultură, de stat, dar şi sfinţii sunt animaţi de puternice trăiri şi sentimente. E de ajuns să ne gândim la sfântul Francisc de Assisi, la sfânta Ioana d'Arc, Maica Tereza, sfântul Augustin. Toţi aceştia erau oameni animaţi de dorinţe puternice, de un elan interior de nestăvilit.
Atunci unde apare problema semnalată de apostolul Iacob? Problema vine din dezordinea şi natura conflictuală a dorinţelor, a poftelor. Dezordinea intervine atunci când aceste mişcări interioare nu sunt în armonie cu scopul omului: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Atunci când sunt lăsate total libere, ele pun stăpânire pe sufletul omului. Pretind controlul absolut asupra interiorităţii unei persoane. Poftele din inima omului ajung să se considere stăpâne şi atunci îi devorează toată puterea sa interioară.
Experienţa ne spune că dacă o persoană se lasă dominată de pofta plăcerii trupeşti, sau de dorinţa necontrolată a afirmării de sine, sau dacă se lasă în voia propriei agresivităţi, atunci ajunge o epavă, toată puterea sa interioară este consumată de acea poftă, sau de lupta dintre pofte. Problema apare atunci când o dorinţă puternică tinde să domine întreaga noastră gândire şi simţire, şi astfel intră în conflict cu celelalte dorinţe care şi ele doresc să aibă controlul absolut. Sufletul omului ajunge să fie câmpul de luptă al mai multor dorinţe care pretind să acapareze cât mai mult spaţiu. Şi astfel ajungem exact la ceea ce ne spune sfântul Iacob: oare nu sunteţi în războaie unii cu alţii din cauza poftelor voastre care se luptă în interiorul vostru?
Autorul scrisorii este precis în a stabili diagnosticul dar şi în a ne oferi o cale de ieşire. Care este soluţia? Cum se poate sfârşi conflictul lăuntric? Trebuie să permitem ca o putere din afara dorinţelor şi poftelor noastre să pătrundă în noi şi să le pună în ordine, să le armonizeze. Este vorba despre înţelepciunea de sus: "înţelepciunea care vine de sus este, înainte de toate, curată, apoi, paşnică, blândă, docilă, plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie" (Iac 3,17). Poftele sunt în conflict între ele şi de aceea au nevoie să fie puse în ordine, au nevoie de înţelepciunea de sus.
În sfânta Scriptură înţelepciunea este o participare la modul lui Dumnezeu de a vedea lucrurile. Cu alte cuvinte, înţelepciunea constă în ne vedea viaţa din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Trebuie să ne ridicăm dincolo de nivelul emoţiilor conflictuale şi să-i permitem lui Dumnezeu să intre şi să locuiască în noi. Doar atunci putem folosi puterea dorinţelor noastre în scopul dat de Dumnezeu. Şi doar atunci ele devin motorul interior care alimentează voinţa noastră de a-l iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Să luăm exemplul sfântului Francisc de Assisi. Citindu-i biografia descoperim că în tinereţea sa Francisc era asemenea tuturor adolescenţilor: un bazar dezordonat de dorinţe şi pofte, printre care pofta plăcerii trupeşti, a agresivităţii, a afirmării de sine. Era război în el şi în afara lui. Dar, la un moment dat, a intrat în interiorul său harul lui Dumnezeu, a fost atins de înţelepciunea lui Dumnezeu şi atunci toate dorinţele lui au devenit echilibrate, şi-au găsit locul. După ce a făcut spaţiu înţelepciunii lui Dumnezeu, dorinţele nu mai erau în conflict unele cu celelalte, ci erau orientate spre iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Inima sa nu mai era un arsenal de arme gata să explodeze, ci un izvor liniştit de pace şi milostivire. Şi astfel a ajuns să vadă în tot ce îl înconjura nu concurenţi, sau obiecte de dominat, ci fraţi şi surori. Înţelepciunea lui Dumnezeu a făcut ca dorinţele sale puternice să fie îndreptate toate spre lauda lui Dumnezeu şi spre iubirea de aproapele.
Există o poftă, o dorinţă puternică pe care o vedem indirect şi în evanghelia de azi, mai precis în ucenicii lui Isus: dorinţa de a se proteja pe sine, de a se afirma pe sine. De fapt ea este o dorinţă justă, dar atunci când trece la comanda sufletului, când îl stăpâneşte, devine egoism, orgoliu, invidie şi dorinţa de a-i domina pe alţii. Observăm în apostoli un mod de a gândi care curge şi prin venele noastre: a fi cel mai mare, a fi mereu în competiţie cu ceilalţi. În timp ce Mântuitorul le vestea că va pătimi, va fi ucis şi va învia, mintea lor era ocupată de întrebarea: cine este cel mai mare?
Contrastul dintre Cristos şi acest mod de gândire este evident: Isus vorbeşte despre slujire, ucenicii visează succesul; Isus vorbeşte despre o ierarhie nouă în care primii sunt cei din urmă, iar ucenicii se înghesuie să ocupe primul loc pe podium; Isus vorbeşte despre cruce, în timp ce ucenicii doresc aplauze şi medalii.
Învăţătorul divin este conştient de acest conflict din sufletul ucenicilor şi de aceea vrea să le dăruiască pacea. El chiar vrea să arate ucenicilor răspunsul la întrebarea: cine este cel mai mare? Le răspunde săvârşind un gest de-a dreptul incredibil şi eliberator: ia un copil, îl pune în mijloc şi apoi îl îmbrăţişează, ca şi cum ar spune: "Fiţi cu luare aminte! Voi sunteţi orbiţi, stăpâniţi de dorinţa de a vă afirma, de a vă proteja şi căutaţi să o împliniţi călcând asupra altora pentru a fi cât mai sus. Dar ierarhia şi înţelepciunea divină este alta: mare este cel care îi slujeşte pe ceilalţi, mare este cel care acceptă să fie mic în braţele lui Dumnezeu".
Înţelepciunea care vine de sus ne vindecă de orgoliu şi ne descoperă adevărul cuvintelor spuse de Sfânta Fecioară: "Dumnezeu cel Atotputernic i-a dat jos de pe tron pe cei puternici, şi i-a înălţat pe cei smeriţi". Noi ne preocupăm să ne înălţăm pe noi înşine pentru a sta deasupra celorlalţi, dar dacă Dumnezeu s-a coborât pe pământ şi s-a făcut pe sine mic asemenea unui copil, nu suntem puţin ridicoli cu pretenţia noastră de înălţare? Şi până la urmă adevăratul loc de onoare nu este oare tocmai cel ocupat de copilul care stă lângă Isus, în braţele sale? Şi atunci când ne-am dat seama că am primit în dar acel loc lângă inima Domnului, ce valoare mai au titlurile, întâietatea sau puterea?
Să îi cerem şi noi astăzi Mântuitorului înţelepciunea de sus, harul iubirii sale care să ne vindece de luptele stârnite în noi şi între noi de poftele dezordonate. Această înţelepciune să ne conducă spre pacea trăită de cei care îl primesc în inimă pe Cristos, şi, odată cu el, îi primesc şi pe toţi cei mici, slabi şi vulnerabili, căci spune Domnul: "Oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte; iar cine mă primeşte pe mine, nu pe mine mă primeşte, ci pe acela care m-a trimis". Amin.
