Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Relatarea Evangheliei din această duminică ne arată încă o dată situaţia fragilă a ucenicilor. Ei doresc să creadă, dar le lipseşte încrederea. Experimentează o sinceră bucurie în a-l vedea pe Isus înviat, dară încă nu şi-au depăşit propria lor neîncredere. Cei doi ucenici din Emaus istorisesc celorlalţi apostoli întâlnirea pe care am avut-o cu Isus şi, în acel moment, chiar el, Domnul, le apare înaintea ochilor. Chiar dacă el stă acolo, în faţa lor, totuşi le vine greu să creadă.
Ce anume îi determină pe ucenici să nu creadă în Isus, deşi îl văd în faţa ochilor lor? Poate că fiecărui ucenic îi trecea prin minte că ceea ce vede nu este real, ci o invenţie a propriei lui minţi, o fantomă, o închipuire. În fond, oamenii inventează atât de multe lucruri, şi uneori îşi închipuie, datorită fanteziei, că văd anumite persoane. În acea clipă, inima lor era atinsă în acelaşi timp de necredinţă şi de dorinţa de a crede, de îndoială şi de dorinţa de a afla adevărul. Atâtea întrebări le străbăteau mintea şi multe sentimente contradictorii se zbăteau în inima lor: Cine era Isus? De unde vine acum, după ce murise? Cum de era posibil ca el să stea în faţa lor când murise pe cruce? Ce anume voia Isus de la ei?
La fel ca aceşti ucenici avem şi noi atâtea întrebări la care nu este uşor să aflăm un răspuns. Este cam la fel cum i s-a-ntâmplat şi unui jurnalist englez, Alex Renton, care a şi scris un articol pe această temă. Fiica lui de şase ani a venit de la şcoală într-o zi cu o temă de făcut acasă. Tema era următoarea: trebuia să-i scrie o scrisoare lui Dumnezeu. Aşa că fetiţa s-a aşezat la masă şi-a scris: "Către Dumnezeu. Cine te-a inventat pe tine? De la Lulu Ox".
Văzând scrisoarea fetiţei lui, tatăl nu ştia ce să facă. Mai trebuie spus că era un ateist care declara deschis, inclusiv în familie, ateismul său. La fel era şi soţia lui. Aşa că, în loc să inventeze ei ceva, s-au gândit să întrebe un expert. Au trimis, deci, scrisoarea fetiţei unor pastori din biserica episcopaliană şi din cea prezbiteriană. N-au primit niciun răspuns. Au trimis apoi scrisoarea şi la conferinţa episcopilor catolici din Scoţia. În numele acesteia, monseniorul Paul Conroy a scris următoarele: "Răspunsul meu ar merge în direcţia că Dumnezeu nu a fost inventat, ci este mereu prezent. Dumnezeu este la fel ca cineva pe care noi l-am iubit dintotdeauna. Nu ne amintim când a venit în viaţa noastră, pentru că cei pe care-i iubim sunt mereu prezenţi şi nu ne putem imagina viaţa noastră fără ei".
Nu era un răspuns rău, dar era totuşi cam greu pentru o fetiţă de şase ani. După vreo două săptămâni a mai venit un răspuns. Arhiepiscopul de Canterbury, Rowan Williams, anglican, i-a scris şi el fetiţei. Iată răspunsul lui, pe care jurnalistul l-a citat în întregime:
"Dragă Lulu, tatăl tău mi-a trimis scrisoarea ta şi m-a întrebat dacă aş putea răspunde. Să ştii că e o întrebare dificilă! Cred însă, că Dumnezeu ar putea să-ţi răspundă cam aşa: «Dragă Lulu, nimeni nu m-a inventat, dar foarte mulţi oameni m-au descoperit şi au fost destul de surprinşi. M-au descoperit atunci când au privit la lumea din jurul lor şi s-au gândit că era cu adevărat frumoasă şi misterioasă şi s-au întrebat de unde vine. M-au descoperit atunci când erau foarte, foarte liniştiţi, în largul lor, şi au simţit un fel de pace şi de iubire la care nu se aşteptau. Apoi ei au inventat idei despre mine - unele dintre ele frumoase, altele... nu prea frumoase. Din când în când le trimit unele indicii - în special în viaţa lui Isus - pentru a-i ajuta să se apropie de mine aşa cum sunt eu cu adevărat. Dar nu a fost nimic şi nimeni în jurul meu înainte de mine, ca să mă inventeze. Mai degrabă, aşa cum cineva scrie o povestire într-o carte, la fel am început să creez istoria lumii şi, mai apoi, am inventat eu oameni aşa ca tine, care îmi pun întrebări atât de teribile!» Apoi Dumnezeu ţi-ar trimite multă dragoste şi s-ar semna. Ştiu că de obicei el nu scrie scrisori, aşa că trebuie să-mi dau toată silinţa să o fac eu în numele lui. Multă dragoste şi din partea mea! Arhiepiscopul Rowan".
Această scrisoare nu a emoţionat-o doar pe fiica jurnalistului, ci şi pe el. Ateismul lui a început să se clatine. Apropierea arhiepiscopului de copilul său l-a făcut să-l vadă altfel pe Dumnezeu.
La fel îl vedem şi pe Isus astăzi apropiindu-se de ucenicii săi într-un mod care face să le cadă zidurile îndoielilor. Isus cere ceva de mâncare, el cel înviat, el Dumnezeul creator a toate, el care nu avea nevoie să mănânce. A făcut însă un gest de amabilitate, de iubire şi de prietenie care i-a mişcat enorm.
El îl văzuseră pe Isus murind pe cruce, apoi mort şi îngropat. Această amintire, această experienţă le bloca credinţa. În atât de multe feluri putem noi să experimentăm moartea lui Isus în viaţa noastră! Îl putem noi înşine lăsa pe Isus să moară dacă nu ne rugăm, dacă trăim într-un mod care este complet opus evangheliei, dacă îi ameninţăm pe alţi oameni, dacă manipulăm vieţile altora, dacă ucidem, ignorăm prezenţa lui Dumnezeu în viaţa noastră şi aşa mai departe.
După ce trăim astfel de experienţe, nu este uşor de a mai crede că Isus este viu. Suntem invitaţi să începem să credem că Domnul a înviat.
Domnul nostru este atât de răbdător! El acceptă şi încurajează, are răbdare şi aşteaptă. El nu venise pentru a servi masa cucerniciei, şi totuşi ia o bucată de peşte pentru a-i ajuta să creadă că ceea ce văd nu este o fantomă.
Noi toţi avem momentele noastre de generozitate şi de strălucire, dar şi momentele noastre de rezistenţă interioară şi de întuneric. Vreau să cred, dar asta implică să abandonez o anumită neîncredere, anumite siguranţe false. Am nevoie de o anumită purificare, iar Isus mă ajută în slăbiciunea mea fiindu-mi aproape, stând lângă mine.
Cristos nu este o fantomă. Nu este un produs al gândirii sau imaginaţiei mele. El este mai real decât fricile mele: harul său este mai puternic decât slăbiciunea mea, mai puternic decât păcatul şi chiar decât moartea. În timp ce ucenicii meditează la prezenţa sa în sentimente contradictorii, el îi invită să reflecteze în credinţă. O astfel de reflecţie în contemplare ne conduce întotdeauna la adevărului Cristos.
Îndoiala nu este opusul credinţei. Îndoiala, de fapt, este probabil un ingredient necesar al credinţei. A nu avea niciun fel de îndoială poate să fie uneori un semn că nu acordăm atenţie la ceea ce Cristos face sau spune. Noi toţi care am trecut prin momente dificile, noi toţi care am greşit, noi toţi care am contribuit la moartea lui Isus în atâtea alte persoane din jurul nostru, nu am reuşit să ne apropiem de Isus şi de pacea lui, de iertarea lui, de prietenia lui, privind doar la propria noastră îndoială şi la propriile noastre gânduri şi experienţe. Trebuie să privim la el, pentru că numai el ne poate deschide mintea, ca să înţelegem scripturile şi să credem. Există un plan al lui Dumnezeu mult mai mare decât ceea ce noi putem vedea în viaţa noastră, mai mare decât greşelile noastre, decât suspiciunile, trădările, amărăciunile şi durerile noastre. Acest plan a lui Dumnezeu noi nu-l putem vedea decât ajutaţi de Isus.
E greu să vedem acest plan atunci când experimentăm şi trăim moartea, singurătatea, lipsa iubirii. Cu toate acestea Isus ne spune: Pace ţie! Padre Pio, atunci când a dorit să explice că există un plan al lui Dumnezeu mai frumos decât ceea ce noi vedem acum în viaţa noastră de zi cu zi, a folosit următoarea asemănare. A spus că viaţa noastră este asemenea unei ţesături în mâinile lui Dumnezeu. Noi privim la această ţesătură de jos în sus, de sub ea, îi vedem doar partea din spate, aşa cum un copil se uită la ceea ce ţese mama lui atunci când lucrează. La fel ca şi copiii suntem mici şi vedem doar spatele ţesăturii. Şi ce vedem? Diferite culori, aţe care atârnă, unele fire care sunt tăiate şi altele care încep, culori care nu prea se armonizează între ele, desene stranii... Toată combinaţia asta nu pare deloc frumoasă. Dar când vedem ţesătura de partea cealaltă, aşa cum vede Dumnezeu, este o operă de artă. Aşadar, atunci când trecem prin ceva ce nu pare să aibă sens, când viaţa noastră pare doar un şir de fire rupte şi aţe împrăştiate fără rost, să-i cerem lui Isus să ne dea încredere în el, pentru că el este ţesătorul, şi el ştie ce face. Într-o zi, şi aceea zi va veni cu siguranţă, vom vedea ţesătura vieţii noastre de partea cealaltă, de sus în jos, şi vom vedea cât de minunată este imaginea pe care a creat-o Domnul în noi.
Asta li s-a întâmplat şi apostolilor. Ei nu reuşeau să înţeleagă ţesătura Scripturii, care li se părea fără sens, pentru că ei trăiseră doar suferinţă şi moarte în ultimele zile. Atunci Isus le-a deschis mintea pentru a înţelege ceea ce fusese scris despre el: Că el trebuia să sufere şi să învie a treia zi... Oricât de mare a fost suferinţa şi deziluzia, toate şi-au avut rostul lor. Dar numai când Domnul le-a oferit explicaţii, când le-a dat un răspuns la întrebări, numai atunci au putut să înţeleagă viaţa lui Isus şi propria lor viaţă. Isus i-a ajutat să creadă. Tot el ne ajută şi pe noi.
Mai presus de toate, însă, Isus le spune ucenicilor că el i-a iertat pentru faptul că-l părăsiseră, că-l trădaseră în timpul pătimirii sale. Imaginaţi-vă ruşinea ucenicilor văzându-l viu în faţa lor pe cel pe care-l abandonaseră. Acesta este păcatul nostru dintotdeauna: a-l abandona pe Isus. Alegem orice altceva, dar nu pe el. Îl punem pe Isus pe locul al doilea. Păcatul înseamnă iar şi iar a-l abandona pe Domnul pentru ceva sau pentru cineva.
La fel ca ucenicii, şi noi simţim ruşine, dorinţă de iertare, simţim durere pentru că am greşit. Şi este bine să simţim aşa pentru că numai dacă avem această ruşine ne îndreptăm spre Domnul pentru a fi vindecaţi, iertaţi şi îmbrăţişaţi de el. Dacă nu am avea astfel de sentimente nu ne-ar părea rău, nu am primit pacea lui Isus, acea pace pe care el ne-o dă nouă după înviere. Iar după ce primim de la Isus iertarea şi pacea, ce anume ne mai dă el? Ne mai dă misiunea de a predica iertarea şi altora, de a le vorbi despre convertire. Ne mai dă misiunea de a fi martori.
Cine sunt aceşti martori care, prin delicateţea lor îl vestesc oamenilor pe Dumnezeu, aşa cum a făcut arhiepiscopul Rowan faţă de acel jurnalist ateu? Sunt toţi aceia care au greşit, dar au fost iertaţi, toţi aceia care l-au abandonat pe Isus, dar apoi au fost îmbrăţişaţi de el. Aşa cum iertarea lui este adevărată la fel şi misiunea pe care ne-o încredinţează este adevărată. Chiar dacă propria noastră judecată despre păcatele noastre ne-ar condamna, Isus ar fi avocatul nostru, apărătorul nostru la Tatăl. Rănile lui Isus sunt apărarea noastră şi izvorul din care vine iertarea noastră. Din rănile sale a venit sacramentul reconcilierii şi spovezii, din rănile sale vine pacea inimii noastre. Amin.
