La o masă cu invitaţi de seamă, un actor renumit îi uimea pe oaspeţii prezenţi recitând din minunatele poezii ale lui Eminescu. Apoi i-a întrebat pe cei din sală dacă doresc ca el să recite o poezie anume. Timid, un preot i-a cerut să recite Psalmul 23. Actorul a spus că îl va recita, dar cu condiţia ca apoi să îl recite şi preotul. Preotul a acceptat. Actorul a recitat apoi desăvârşit psalmul: "Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic" ş.a.m.d. Oaspeţii impresionaţi l-au aplaudat mult. Apoi a venit rândul preotului. Când a terminat, nu au mai fost aplauze, ci doar linişte şi lacrimi de emoţie în ochii celor prezenţi. Actorul a zis: "Doamnelor şi domnilor, vă daţi seama că eu ştiu psalmul «Domnul este păstorul meu», dar părintele îl cunoaşte chiar pe păstor".
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Despre acest lucru este vorba şi în evanghelia pe care am ascultat-o. Nu e suficient să ştim Biblia sau să ştim câte ceva despre religie, ci trebuie să îl întâlnim cu adevărat pe Isus. Aţi auzit în evanghelie că Isus le apare apostolilor, mănâncă cu ei pentru a le arăta că nu este un duh, le explică cum trebuia ca el, Isus, să moară şi să învie, iar apoi le spune că ei îi vor fi martori începând de la Ierusalim.
Aceasta este tema despre care vreau să vă vorbesc în minutele următoare: mărturia dată despre Isus. Orice mărturie, în general, are două feţe, asemenea unei monede. Pe de o parte, trebuie să vezi un anume eveniment, să ai cunoştinţă despre ceva printr-o trăire personală şi nu din auzite. Pe de altă parte, trebuie să dai mărturie în faţa celorlalţi despre ce ai văzut, despre ce cunoşti. De aceea, când ni se spune martori ai lui Cristos trebuie să înţelegem aici o dublă chemare: la a-l experimenta personal pe Cristos şi apoi la a împărtăşi această experienţă şi altora. Mulţi creştini, din păcate, merg doar până la jumătatea drumului, concentrându-se mai mult pe cunoaşterea lui Cristos, fără a fi la fel de interesaţi de împărtăşirea cunoaşterii dobândite. Dar credinţa este asemenea flăcării: cu cât o bucată de lemn împarte flacăra altora, cu atât mai strălucitor arde; dar dacă refuză să dea flacăra, rămâne în pericolul de a se stinge singură.
Isus a înviat, aşadar, ca noi să îl experimentăm, trebuie să îi ascultăm cuvântul, să primim iubirea, iertarea şi viaţa lui dumnezeiască. Acesta este sensul Paştelui. Zilele trecute un post de radio îi lua un interviu unui cântăreţ. A fost întrebat cum a sărbătorit Paştele şi a răspuns că a mâncat fripturi, a băut vin şi a ascultat muzică. Paştele este mult mai mult, iubiţi fraţi. Este o primire a vieţii lui Dumnezeu în noi, a trăi cu iubire şi a da mărturie despre Dumnezeu. E adevărat că greutăţile noastre nu sunt ridicate, că bolile nu sunt vindecate, că inundaţiile continuă să vină peste noi, însă după înviere noi trecem prin acestea cu un alt spirit, cu o altă putere.
Se spune că pe străzile unui oraş era o fetiţă orfană care cerşea bani, mâncare sau orice putea primi. Un om de afaceri a trecut pe acolo şi nici măcar nu i-a aruncat o privire. Dar când a ajuns acasă, în timp ce lua o masă bogată înconjurat de familia care îl iubea, s-a gândit la acea fetiţă săracă şi orfană. A simţit o revoltă faţă de Dumnezeu şi i-a zis: "Doamne, cum poţi permite aşa ceva? De ce nu faci nimic pentru ea?" Domnul i-a răspuns: "Am făcut: te-am creat pe tine!" Vedeţi, iubiţi credincioşi, ne plângem de multe ori că ne lovesc necazurile, însă noi nu facem nimic pentru a le îndepărta sau pentru a veni în ajutorul celor în suferinţă. Evanghelia de astăzi ne cheamă ca noi sa trăim altfel ca până acum, să trăim ca oameni înviaţi, să trăim arătând lumii că noi îl cunoaştem pe Isus înviat, că avem dragoste, înţelegere, răbdare şi compasiune faţă de cei de lângă noi. În felul acesta dăm mărturie cu viaţa noastră că Isus este viu şi e prezent acum între noi. În felul acesta suntem o predică vie!
Într-o după-amiază a anului 1953, la Chicago, primarul oraşului, un grup de reporteri şi o mulţime de oameni aşteptau în gară sosirea câştigătorului Premiului Nobel pentru Pace din anul precedent. Când a coborât din tren, toată lumea l-a remarcat. Era un om înalt de doi metri, cu o mustaţă mare. Aparatele de fotografiat au început să facă poze, primarul s-a apropiat de el cu mâna întinsă, spunându-i cât de onorat este că le vizitează oraşul. El a strâns mâna primarului, dar privind peste capetele lor, s-a scuzat pentru un moment. A mers prin mulţime până la o bătrânică ce se chinuia să care două bagaje mari. I-a luat valizele, i le-a dus până la autobuz, a ajutat-o să urce şi i-a urat călătorie plăcută. În timpul acesta mulţimea îl urma. El s-a întors şi le-a zis: "Vă rog să mă scuzaţi că v-am făcut să aşteptaţi". Omul era doctorul Albert Schweitzer, un renumit doctor misionar, care şi-a petrecut viaţa ajutându-i pe săracii din Africa. Un om din mulţime a exclamat: "Nu am văzut niciodată o predică mai vie!"
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Noi predicăm cu viaţa noastră, faptele noastre sunt cele mai puternice predici. Dacă Isus a înviat, dacă el ne dăruieşte viaţa sa, atunci cum putem noi să nu-l iubim, cum putem noi să fim răi unii cu alţii, cum putem să nu împărtăşim credinţa noastră? Dacă facem astfel, înseamnă că învierea nu ne-a atins încă. Însă dacă învierea ne-a transformat viaţa, atunci dăm mărturie despre credinţa noastră, atunci suntem ca lemnul care nu arde singur, ci împreună cu celelalte, atunci suntem o predică vie, asemeni doctorului Albert Schweitzer şi a atâtor sfinţi de după Cristos. Să ne ajute Isus înviat să fim o predică vie, un foc sfânt ce se răspândeşte cu iubire. Amin. Cristos a înviat!
