Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Un misionar dintr-o insulă din Pacific i-a întrebat pe copii dacă după-amiază nu l-ar putea ajuta să transporte nişte lucruri. Într-un zâmbet, cu toţii au răspuns că da. Însă, apoi, nu a venit niciunul. Când misionarul i-a certat, s-au apucat toţi de plâns. De ce era el aşa de rău, când ei îi răspunseseră atât de amabil. Misionarul a aflat ulterior de mentalitatea de acolo. A spune "da" era o amabilitate obişnuită, dar acel "da", în sine, nu conta prea mult. Nu se întâmpla nimic dacă nu îl respecta. În schimb, pentru misionar, conform mentalităţii biblice şi creştine, a spune "da" însemna a şi împlini ceea ce spui.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Fragmentul evanghelic propus astăzi, proclamat şi în sărbătoarea Naşterii Domnului ne invită să medităm asupra coerenţei dintre gândurile, cuvintele şi faptele noastre, aceasta fiind înţelepciunea adevărată despre care ne-a vorbit prima lectură, singura care ne poate mântui. "La început era Cuvântul şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi". Cuvântul este o acţiune divină de creare a lumii, de descoperire a lui Dumnezeu şi de răscumpărare a omului.
Grecii puneau în opoziţie cuvântul cu fapta vorbirea cu acţiunea. Dar concepţia iudeo-creştină leagă cuvântul de faptă, de eveniment. În dialectele canaanenite, ca şi în ebraică, termenul dabar însemna nu numai cuvânt, rostire, discurs, cât mai ales lucru, eveniment, faptă. Dumnezeu, la crearea lumii, a spus şi s-a făcut. Când Dumnezeu vorbeşte, el împlineşte. Când Dumnezeu vorbeşte, el acţionează. Dumnezeu nu vorbeşte simple cuvinte, ci rosteşte viaţă şi existenţă.
Dacă privim cu sinceritate la viaţa noastră, observăm că există atâtea "da"-uri spuse lui Dumnezeu, care apoi rămân doar vorbe. Câte promisiuni frumoase nu-i facem, cuprinse în rugăciunile pe care le recităm, şi care rămân un simplu exerciţiu de curtoazie, după stilul copiilor din Pacific, aşa cum am auzit în exemplul de la început?
Suntem în a doua duminică după Crăciun. Evenimentul naşterii lui Isus, pe care l-am celebrat cu câteva zile în urmă, reprezintă începutul noii creaţii a lui Dumnezeu, o creaţie fără păcat, creaţia noului Adam. Biblia, de fapt, începe cu aceste cuvinte: "La început Dumnezeu a creat cerul şi pământul". Iar Evanghelia după sfântul Ioan are o introducere similară: "La început era Cuvântul şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi". E vorba de o referinţă clară la lumina cuvântului creator al lui Dumnezeu, în întunericul de la începutul creaţiei, dar care a strălucit în întunericul umanităţii căzute, a strălucit în întruparea cuvântului. "Lumina în întuneric luminează, dar întunericul n-a cuprins-o".
În Cartea întâi a Regilor, din Vechiul Testament, aflăm cum înţeleptul rege Solomon primeşte de la Dumnezeu planul de construire al templului. Dacă vom citi cu atenţie detaliile legate de Sfânta Sfintelor, locul preasfânt în care era invitat Dumnezeu să coboare cu slava sa, acest lăcaş central nu avea nicio fereastră, nicio altă sursă de lumină. Conştient că locul preasfânt va fi un loc special al prezenţei lui Dumnezeu, care avea să se coboare într-o încăpere fără nicio sursă de lumină, la inaugurarea templului Solomon imploră prezenţa Domnului, care doreşte să locuiască în întuneric. Dar întunericul din acest loc preasfânt simboliza nu un întuneric care dispărea prin aprinderea simplă a unei lumini. El simboliza ignoranţa umană, păcatul şi fructul otrăvit al acestuia, moartea.
Sfântul Ioan face referire tocmai la acest fragment, când afirmă că întunericul nu a cuprins lumina. Termenul folosit s-ar mai putea traduce: "Întunericul nu a suprimat, nu a stins, nu a cucerit lumina". Acest verset din Prologul lui Ioan este strict legat de venirea lui Dumnezeu în persoană, de a locui în întuneric, de a veni pe pământ în mijlocul oamenilor, Emanuel, Dumnezeu este cu noi.
Lambert Norbert, un profesor creştin din California, pune pe buzele Mântuitorului motivele întrupării sale: "M-am născut gol, spune Dumnezeu, ca tu să ştii să te dezbraci de eu-l tău; m-am născut sărac, pentru ca tu să mă poţi considera unica ta bogăţie; m-am născut într-un grajd, pentru ca tu să înveţi a sfinţi orice loc; m-am născut neputincios, pentru ca ţie să nu-ţi fie frică de mine; m-am născut din dragoste, pentru ca tu să nu te îndoieşti de iubirea mea; m-am născut noaptea, pentru ca tu să crezi că pot lumina orice realitate; m-am născut persecutat, pentru ca tu să poţi accepta toate dificultăţile; m-am născut persoană umană, pentru ca ţie să nu-ţi fie ruşine de tine însuţi; m-am născut în simplitate, pentru ca tu să încetezi a mai fi complicat; m-am născut om, pentru ca tu să te poţi îndumnezei; m-am născut în viaţa ta, spre a te conduce în casa Tatălui. Isus a venit la noi pentru a ne mântui. Dar, oare, acceptăm noi această iniţiativă divină? Cuvintele şi faptele noastre arată că suntem în căutarea lui Dumnezeu? Nu cumva încercăm de multe ori să ne ascundem de Mântuitorul nostru, făurindu-ne drumuri proprii, comode, după viaţa şi voinţa noastră, care adesea nu duc nicăieri?".
În vechime, olarii îşi fabricau vasele din lut. După modelare, vasele erau arse în foc, transportate la târg cu căruţele, pe distanţe destul de considerabile. Din cauza zdruncinăturilor provocate de gropi şi a bolovanilor de pe drumurile de piatră, se întâmpla adesea ca unele vase să se fisureze. Unii comercianţi nu voiau să piardă nicio leţcaie, de aceea, înainte de a-şi prezenta marfa pe tarabă, cosmetizau cu ceară crăpăturile vaselor, dându-le o formă comercială de invidiat. Cum anume? Fisura vasului era acoperită cu un strat de ceară. În momentul în care un client dorea să cumpere o farfurie sau o oală de lut, olarul necinstit îi oferea şi vase crăpate, dar polishate. Însă, cu timpul, şi clienţii au inventat o metodă de a depista vasele bune de cele false. Aprindeau un mic foc în interiorul vasului. Dacă era fisurat şi ceruit, imediat ceara se topea şi fisura era vizibilă. Dacă nu, vasul era autentic. Era sine cera, adică fără ceară. De aici provine şi cuvântul "sinceritate", fără ceară, sine cera.
Isus Cristos a împlinit întru totul voinţa lui Dumnezeu, s-a despuiat de dumnezeirea sa şi a devenit unul dintre noi. El este sine cera, prin excelenţă, este fără cusur. Prin întrupare, Dumnezeu este fidel planului său de mântuire, nu-l lasă pe om la voia întâmplării abandonându-l, îl trimite pe Cristos ca să-i lumineze viaţa.
Papa Paul al VI-lea ne spune că Isus Cristos este lumina lumii, cine priveşte la el, vede clarificându-i-se cărările vieţii.
Suntem la începutul acestui nou an calendaristic. Dorim şi ne-am propus să realizăm lucruri care să dureze şi să ne împlinească. Este vorba de construirea eternităţii, cu multă trudă, sacrificiu şi suferinţă, dar având mereu conştiinţa că lucrăm la veşnicia noastră. Suntem chemaţi să transformăm, aşadar, cuvântul în viaţă. Dar în mod concret, când devine cuvântul viaţă? O mamă care zilnic este alături de copii şi-i învaţă la bine, lucrează la edificiul veşniciei. Cuvântul promisiune de la începutul căsniciei, pentru ea devine viaţă. Un tată, care cu multă trudă adună cele de trebuinţă şi este un exemplu pentru familia sa, lucrează la edificiul veşniciei. Cuvântul "angajament" din cadrul sacru al căsătoriei, se transformă în fapte. Un copil, un elev, care ascultă de părinţii săi care îi vor doar binele şi e silitor la şcoală, îşi construieşte un lăcaş pentru veşnicie, cuvântul de la botez se împlineşte. Un tânăr care nu se lasă dus de valul modei şi al modernismului şi nu se compromite, şi e fidel unor principii sănătoase, indiferent ce ar spune ceilalţi, lucrează la veşnicia sa. Cuvântul de la sacramentul Mirului devine proiect de viaţă împreună cu Domnul. Un creştin care se roagă zilnic şi petrece un timp sacru în compania Domnului, lucrează la edificiul veşniciei. Cuvântul său devine rugăciune şi asigurarea de viaţă veşnică. Aceasta este înţelepciunea, înţelepciune care doar în Dumnezeu îşi găseşte preamărirea, înţelepciune care devine trup şi locuieşte între noi în persoana lui Isus Cristos.
Continuăm Sfânta Liturghie, cerând Domnului ca acest cuvânt divin ascultat, să devină viaţă pentru noi. Să ne călăuzească gândurile, cuvintele şi faptele noastre, pentru ca tot ceea ce facem să fie aşezat în construcţia noastră veşnică. Amin.
