Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Au trecut, şi anul acesta, sărbătorile de iarnă, şi odată cu ele trece şi euforia în care o lume întreagă s-a aruncat, parcă pentru a uita pentru câteva momente de realitatea apăsătoare a problemelor vieţii de zi cu zi. În presă se fac tot felul de statistici: cât de mult am consumat şi cât de mult am cheltuit zilele acestea. Este uimitor cât de mult suntem dispuşi să plătim pentru o clipă de distracţie. În ciuda previziunilor sumbre şi a invitaţiei la prudenţă şi sobrietate, magazinele, staţiunile turistice, pieţele şi parcurile de distracţie au fost insuficiente pentru a satisface dorinţa de consum, de divertisment şi de senzaţii tari, fără de care, se pare, că nu ştim să ne mai trăim sărbătorile.
Printre aceste emoţii şi senzaţii tari, se ascunde timid şi se pierde de cele mai multe ori, bucuria pe care ne-a adus-o celebrarea Crăciunului. Asemenea zăpezii imaculate, care s-a aşezat peste noi, chiar în noaptea de Crăciun, şi care astăzi a dispărut sub mizeria picioarelor noastre agitate şi a traficului frenetic din aceste zile. Şi chiar dacă în zilele sfinte ale Crăciunului, am reuşit să scoatem de sub zgura mocnită a sufletului nostru câteva clipe de autentică bucurie, de linişte şi de pace sufletească, ecoul lor se pierde în agitaţia şi zgomotul sărbătorilor de iarnă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Şi totuşi, sărbătoarea naşterii Domnului nu poate să rămână doar o amintire frumoasă. Misterul întrupării nu se poate reduce la câteva emoţii şi sentimente deosebite, care se pierd în iureşul senzaţiilor de tot felul. Crăciunul nu este o simplă sărbătoare de iarnă, nu e distracţie, nu e divertisment, nu ne este oferit doar pentru a uita, pentru câteva momente, de realitatea dificilă a existenţei noastre, ci pentru a o pătrunde, pentru a o înţelege şi pentru a o trăi mai bine.
Iată de ce, în această a doua şi ultima duminică din timpul Crăciunului, Biserica, prin lecturile propuse, ne oferă posibilitatea să ne ancorăm profund în taina întrupării, să aruncăm ancora speranţei şi a credinţei în mister, pentru ca fragila bărcuţă a existenţei noastre, atât de încercată de valurile şi furtunile problemelor şi greutăţilor acestei vieţi, să rămână pe linia de plutire, să găsească stabilitate şi echilibru. Crăciunul nu ne scoate din realitate, ci ne introduce mai profund în ea.
Prologul, începutul evangheliei sale, acest text minunat pe care-l ascultăm pentru a treia oară în acest timp al Crăciunului, sfântul Ioan l-a scris la sfârşitul redactării finale a evangheliei, ca o sinteză a întregii sale predicări. Aici, în aceste câteva versete pe care le-am ascultat la evanghelie, el exprimă, cu o extraordinară coerenţă, misterul întrupării care se reflectă apoi în întreaga misiune a lui Isus.
Sfântul Augustin, comentând acest text, ne spune că acest text a pătruns taina întrupării, atunci când, la cina cea de taină, cu urechea lipită de pieptul Mântuitorului, a ascultat bătăile inimii sale. Acolo, sfântul Ioan a auzit, nu doar ritmul bătăilor unei inimi pline de iubire pentru noi, oamenii, ci a auzit ritmul iubirii care guvernează întregul univers. El este Cuvântul Tatălui, prin care toate s-au făcut.
În limba greacă, termenul logos, pe care noi l-am tradus în limba română prin "cuvânt", are o densitate de semnificaţii mult mai profunde. Logos înseamnă cuvânt, idee, discurs, raţiune, sens. Toate acestea sunt conţinute în expresia sfântului Ioan. Cristos este Logosul, Ideea, Raţiunea Tatălui şi sensul a tot ce există. Este principiul originar în care şi prin care toate din nimic s-au făcut.
"În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor". Cristos nu este doar proiectul Tatălui, prin care toate s-au făcut la început şi care a rămas apoi ascuns în Sfânta Treime, ci este şi viaţa acestui proiect. Tot ceea ce există, există prin Cristos. Viaţa este în Cristos.
Noi, oamenii, am ajuns să putem face aproape totul pe pământ, dar nu vom reuşi niciodată să creăm viaţa din nimic. De aici şi lupta îndârjită a Bisericii în apărarea vieţii de orice fel: de la lupta împotriva avortului şi a eutanasiei, până la implicarea în ecologie şi în apărarea naturii. Viaţa este darul Tatălui şi este darul cel mai preţios. Este lumina existenţei noastre.
"El era în lume şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut". Aceasta este drama păcatului, a orgoliului şi a autosuficienţei umane. Am redus viaţa doar la instincte şi la lupta pentru supravieţuire şi am uitat că este iubire. Este darul de sine al lui Dumnezeu pentru fericirea noastră. Viaţa nu se reduce la sânge, nici la dorinţă trupească şi nici la voinţă omenească, ci este darul lui Dumnezeu.
"Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit printre noi şi noi am văzut slava lui, slavă ca a unicului născut din Tatăl şi plin de har şi de adevăr". Obosit să mai fie neînţeles şi manipulat de interesele noastre, dar mai ales preocupat de dezastrul autodistrugerii spre care ne îndreptăm, dacă continuăm să ne trăim viaţa de capul nostru, Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, pentru ca luând asupra sa natura umană, să-i dăruiască harul şi adevărul.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Iată sintetizat în cuvintele mele neputincioase taina pe care a ascultat-o şi a înţeles-o evanghelistul Ioan, în cele câteva momente în care a rămas lipit de inima Mântuitorului.
Dar noi, care de două săptămâni privim ieslea frumos împodobită din bisericile noastre şi poate îngenunchem, pentru câteva momente în tăcere, înaintea ei, ce ne transmite ea nouă, oamenilor acestor timpuri, care nu avem poate pregătirea şi sensibilitatea sfântului Ioan? Nu putem să reducem experienţa Crăciunului doar la emoţii şi sentimente frumoase, care ne învăluie inima, dar care sunt trecătoare şi nu ating realitatea concretă a existenţei noastre.
Sfântul Ioan cunoştea cu siguranţă şi el istoria naşterii Mântuitorului, dar nu s-a oprit la evenimente. A mers mai departe, a căutat sensul şi valoarea lor mântuitoare. Aceasta este şi pentru noi singura şansă, pentru ca celebrarea Crăciunului să nu devină o amintire, ci să ne însoţească şi să ne transforme viaţa, cea de zi cu zi.
Şi dacă cuvintele sfântului Ioan sunt prea profunde pentru noi, vă propun în încheiere câteva gânduri ale Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea, un om al timpurilor noastre, gânduri pronunţate în predica de la rugăciunea de deschidere a Sinodului Episcopilor de anul acesta, care a avut ca temă cuvântul lui Dumnezeu. Spune Sfântul Părinte: "Omeneşte vorbind, cuvântul nostru este aproape nimic în realitate, este doar o suflare. Abia spus şi deja dispare. Pare a fi nimic, dar şi cuvântul uman are o forţă incredibilă. Sunt cuvinte care decid istoria, sunt cuvinte care decid soarta unui om, sunt cuvintele cele care dau formă gândurilor şi care plăsmuiesc realitatea. Cu atât mai mult, cuvântul lui Dumnezeu este fundamentul universului, este adevărata realitate. Şi, pentru a fi realişti, trebuie să ne întemeiem pe această realitate. Trebuie să schimbăm ideea noastră că materia, lucrurile solide pe care le putem atinge şi le putem simţi ar fi realitatea. La sfârşitul predicii de pe munte, Domnul ne vorbeşte despre două posibilităţi de a ne construi casa propriei noastre vieţi, pe nisip sau pe stâncă. Pe nisip este acela care îşi întemeiază viaţa pe lucrurile sensibile, pe succes, pe carieră, pe bani. La prima vedere, acestea sunt adevărata realitate, acestea se ating, se strâng, dar, de fapt, într-o zi totul va trece, şi vedem lucrul acesta chiar acum, în căderea marilor bănci, în prăbuşirea sistemelor economice. Banii dispar, banii nu mai sunt. La fel şi toate celelalte lucruri, care par adevărate în realitate, pe care pare că ne putem baza, dar sunt de fapt realităţi inferioare. Cine îşi construieşte viaţa pe aceste realităţi, pe averi, pe succes, pe tot ceea ce este doar aparenţă, construieşte pe nisip. Doar cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul care s-a făcut trup, este fundamentul întregii realităţi, şi este mai solid decât cerul, este însăşi realitatea".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Iată cum, celebrarea Crăciunului nu este doar un moment de distracţie, de evadare din realitatea problemelor noastre, ci este o înţelegere mai profundă a sensului ei în lumina cuvântului întrupat.
Sărbătorile de iarnă se apropie de sfârşit, dar pentru noi, creştinii, abia de acum începe adevărata sărbătoare, sărbătoarea naşterii lui Cristos în situaţiile concrete ale vieţilor noastre.
Şi, ca să fie o adevărată sărbătoare, sfântul Paul ne face o adevărată urare în încheierea celei de-a doua lecturi de astăzi, luată din Scrisoarea către Efeseni:
"Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl gloriei, să vă dea Duhul înţelepciunii şi al descoperirii, ca să-l cunoaşteţi pe deplin, luminându-vă ochii inimii voastre, ca să cunoaşteţi care este speranţa chemării sale, care este bogăţia gloriei moştenirii sale între cei sfinţi".
