Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Episodul pe care ni l-a relatat evanghelistul Marcu este continuarea celui pe care l-am ascultat duminica trecută, când Isus alegându-i pe cei 12 apostoli i-a trimis în misiune. Acum ei s-au întors şi povestesc cu entuziasm ce au făcut şi ce li s-a întâmplat. Au făcut experienţa puterii evangheliei, au invitat oamenii la convertire, au vindecat bolnavi, au alungat diavoli. În ciuda tuturor situaţiilor întâlnite, misiunea lor a fost pe deplin reuşită. Şi nu doar atât, oamenii i-au urmat, mulţi dintre ei sunt acum împreună cu ei şi cu Isus. Textul ne spune mai departe că ucenicii sunt acum istoviţi, obosiţi, având nevoie să se odihnească.
Prima lectură ne prezintă un oracol al profetului Ieremia, care a trăit în perioada deportării în Babilon: el descrie poporul evreu - condus rău de conducătorii săi - ca o turmă părăsită şi risipită. Dar profetul adaugă: "Domnul va trimite un păstor care va ieşi din casa lui David". Iată, Domnul se va îngriji pentru ca ei să aibă păstori care să se ocupe de oile sale, în aşa fel încât acestea să nu mai fie împrăştiate şi risipite. Ba, mai mult, continuă profetul Ieremia, Domnul va face aceasta rămânând fidel faţă de promisiunea pe care i-a făcut-o lui David. Va ridica o odraslă pentru David care se va comporta ca un adevărat rege, care va domni cu înţelepciune, care îi va stabili calea şi îi va conduce cu dreptate, iar numele lui va fi "Domnul este dreptatea noastră".
Lectura a doua, luată din Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni, completează tema cu cadrul mântuirii universale realizate de Cristos. El a atras la sine turmele îndepărtate, păgânii, unindu-le într-o singură turmă, cea a lui Israel. Din cele două popoare, păgâni şi iudei, a făcut unul singur "pentru a-i reconcilia cu Dumnezeu" (5,16). Prin moartea sa, de fapt, toţi oamenii au devenit fraţi şi fii ai lui Dumnezeu, pentru ca, prin el, toţi, "şi unii şi alţii, să avem acces la Tatăl într-un singur Duh" (5,18). Un singur păstor şi un singur Tată, o singură turmă şi un singur staul.
În felul acesta putem spune că lecturile acestei duminici, a 16-a din timpul de peste an, ne provoacă să dăm un răspuns la această temă: Noi de cine ne lăsăm conduşi? Ascultăm de păstorii noştri? Oare suntem pătrunşi de gândul că Dumnezeu este păstorul nostru care ne vrea tot binele?
Domnul este păstorul meu ne spune psalmistul, şi chiar dacă suntem obişnuiţi cu imaginea lui Dumnezeu ca păstor, ca acela care ne conduce, în realitate lucrurile stau total diferit; spunem că ascultăm de el, dar nu respectăm în totalitate poruncile, ne rugăm să se facă voia sa şi totuşi insistăm să ne dea zile fericite, fără greutăţi şi nereuşite, să elimine tot răul din lume şi să ne garanteze succesul pe care îl visăm. Dar Dumnezeu este păstorul, el ştie ce este bine şi care este calea care ne face fericiţi. Totul e să avem încredere că el este înaintea noastră şi ne poartă într-o direcţie bună, ştie ce ne e folositor şi ce ne dăunează, ştie că pentru o viaţă reuşită trebuie să trecem prin încercări şi uneori chiar prin suferinţă, dar toate au rostul lor ştiut doar de el. Nu e rău că punem întrebări, dar e rău faptul că nu avem încredere în cel care ne-a chemat la viaţă.
Pe apostoli Isus îi formează în două direcţii. Mai întâi în direcţia apostolatului, a muncii în mijlocul oamenilor, a predicării cuvântului lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi începe tocmai cu raportul pe care apostolii îl dau lui Isus seara, după o zi grea de muncă prin diferite sate şi oraşe pe unde au umblat şi au predicat. În al doilea rând, Isus îi educă pe apostoli în direcţia vieţii retrase, contemplative, de reflecţie şi rugăciune. De aceea, Isus îi invită să se despartă de mulţime, să se urce în barcă, să rămână singuri cât timp traversează lacul Tiberiadei: "Veniţi deoparte, într-un loc pustiu şi odihniţi-vă puţin". Cât timp au traversat lacul, ucenicii s-au relaxat, s-au rugat, au ascultat în tihnă cuvintele şi îndrumările lui Isus. Desigur, au vâslit în voie, fără grabă, călătoria a durat destul de mult, de vreme ce mulţimile care au observat încotro se îndreaptă au avut timp să înconjoare lacul şi să ajungă înaintea lor pe ţărmul opus.
Uneori uităm de faptul că suntem creştini şi de faptul că pe lângă drepturi avem şi obligaţii, care vin din sacramentul Botezului; uităm că participăm împreună cu preoţii care celebrează sacramentele la preoţia comună a lui Cristos. Dar, mai mult, ce facem cu această misiune a noastră? E de datoria fiecărui creştin să apere credinţa pe care a primit-o la Botez, să dea mărturie despre valorile creştine, să apere viaţa, să dea mărturie despre adevăr, cei care suferă să simtă că nu sunt singuri şi că rugăciunea lor este benefică întregii comunităţi. Misiunea noastră nu este neînsemnată. Chiar dacă nu sunt cunoscute de comunitate, strădaniile noastre sunt luate în seamă de Dumnezeu.
Cel de-al doilea moment al evangheliei de astăzi e acela în care Isus coboară din barcă. Isus îi lasă pe ucenici şi se ocupă de mulţimea care îi iese în întâmpinare. Notează evanghelistul: "Văzând mulţimea mare, Isus a fost cuprins de milă, căci erau ca o turmă fără păstor". Într-adevăr, situaţia în care se aflau oamenii de rând, simpli, din popor, la vremea aceea, era jalnică. Fariseii şi cărturarii, care formau intelectualitatea şi autoritatea religioasă, îi tratau cu cel mai mare dispreţ. Autorităţile îşi aduceau aminte de ei numai când trebuiau să plătească impozitele şi taxele. Văzându-i în ce situaţie sunt, pe Isus îl cuprinde mila. Îi este milă mai întâi de sufletele şi de minţile lor rătăcite şi ignorante. De aceea, le dă, în primul rând, hrană pentru suflet: "Şi a început să-i înveţe multe lucruri" - notează evanghelistul. Şi ce-i învaţă? Îi învaţă cum să-şi redescopere demnitatea lor de oameni, le spune că, aşa ignoranţi şi simpli cum sunt, ei sunt preţioşi în ochii lui Dumnezeu, că ei sunt preferaţii lui Dumnezeu, că lor le sunt rezervate primele locuri în împărăţia lui Dumnezeu; îi învaţă ce să facă pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Lui Isus îi este milă de trupurile lor chinuite şi înfometate. Duminica viitoare vom auzi la evanghelie cum Isus va înmulţi pâinile pentru a potoli foamea acestor mulţimi. Îşi dau seama că Isus este singurul şi adevăratul păstor, este singurul la care găsesc milă, înţelegere şi un cuvânt de speranţă şi încurajare. De aceea aleargă la el, se ţin după el, îl înconjoară, se înghesuie în jurul lui, îl ascultă, nu-i dau răgaz nici măcar să mănânce.
Pentru viaţa noastră creştină să reţinem din evanghelia de astăzi două gânduri. Mai întâi, atitudinea noastră faţă de cei orânduiţi de Cristos să fie păstori pentru turmă. Vedem noi în preoţii noştri pe păstorii trimişi de Cristos, înzestraţi cu puterile şi cu autoritatea sa? În prima lectură, profetul Ieremia, născut el însuşi într-o familie sacerdotală, are cuvinte grele la adresa păstorilor, adică a conducătorilor politici şi religioşi, a colegilor săi de la templu din cauza cărora au venit toate nenorocirile asupra poporului, mai exact, invazia şi robia babiloniană: "Vai de păstorii care nimicesc şi risipesc turma păşunii mele" - zice Domnul. Creştinii trebuie să se roage, să se jertfească pentru păstorii lor, să-i susţină, să-i iubească, să-i ajute. Să reţinem bine un lucru: adesea păstorii decad de la demnitatea lor fiindcă sunt dispreţuiţi, izolaţi, neascultaţi sau chiar prigoniţi de credincioşii lor. Şi dacă este adevărat că preotul sfânt face poporul sfânt, la fel de adevărat este că poporul sfânt face preotul sfânt.
Şi un al doilea gând: dacă preoţii sunt păstorii văzuţi ai turmei, Cristos rămâne în continuare păstorul nevăzut al turmei sale. El rămâne mereu în mijlocul nostru mai ales în sacramentele Bisericii. Noi îl înconjurăm acum la sfânta Liturghie pe Cristos, aşa cum îl înconjurau mulţimile pe malul lacului Tiberiadei.
Noi, care ne aflăm acum în biserică sau care ascultăm sfânta Liturghie prin intermediul radioului ne considerăm printre oiţele care au alergat să-l întâlnească pe Cristos, bunul nostru păstor. Am alergat de atâtea ori să-i ascultăm cuvântul din Sfintele Scripturi. El însuşi este cel care ne învaţă tot adevărul. În jurul lui ne aflăm în siguranţă, de aceea, pe bună dreptate, i-am cântat puţin mai înainte împreună cu psalmistul: "Domnul e păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic. Chiar dacă voi umbla prin valea morţii nu mă tem de niciun rău, căci tu eşti cu mine". El este mereu alături de noi şi cu noi. Să nu ne temem de el, căci el este speranţa şi siguranţa noastră. Amin.
