Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Am ascultat din Evanghelia după sfântul Marcu. Anul acesta în centrul atenţiei stă această evanghelie. Lectura duminicală se va întrerupe cu câteva excepţii în timpul Postului Mare şi în Timpul Pascal, dar apoi va fi reluată. Duminicile trecute am străbătut împreună cu Isus un traseu.
Am fost invitaţi mai întâi la Marea Galileii: pe malul lacului au fost chemaţi cei dintâi ucenici. Apoi Isus este prezent în Cafarnaum: în sinagogă îl vindecă pe un posedat. În casa lui Simon şi Andrei o vindecă pe soacra lui Petru (o femeie bolnavă de friguri). În pragul casei lui Simon Petru încep să se adune tot mai mulţi oameni. Toată cetatea, spune evanghelia. Deşi mulţi erau bolnavi, Isus vindecă o parte dintre ei. Apoi se hotărăşte să plece în toată Galileea să proclame evanghelia. Pe drum vindecă un lepros. Se întoarce în Cafarnaum. Aici, am auzit în evanghelia de astăzi, vindecă un paralitic.
Sunt o serie de vindecări. Dincolo de acestea sunt reacţiile oamenilor: uimirea lor, cuvintele lor, gândurile cărturarilor.
În fundal mereu stă întrebarea: Cine este acesta?
El era altfel... învăţa ca unul care are autoritate.
Cine este cel care face aceste lucruri? Cine este cel care iartă, care-i spune paraliticului: "Ridică-te şi umblă"?
Faptele lui Isus în Evanghelia după sfântul Marcu sunt învăţăturile lui. Este specific acestei evanghelii. Ce este aceasta? Ei nu răspund că este o minune, ci "o învăţătură nouă". El porunceşte ca un stăpân...
Astăzi am ascultat cum Isus vindecă un paralitic. Această vindecare ne aduce în faţa acelei poveri care este cauza tuturor poverilor din omenire, a acelei boli care este cauza tuturor bolilor din istorie: păcatul.
1. Mai întâi însă impresionează mulţimile îngrămădite: "Nu mai era loc nici în faţa uşii". Isus le vestea cuvântul. Oamenii sunt însetaţi după cuvânt. Îi sorb cuvintele Învăţătorului şi au capacitatea să rămână uimiţi... să îl preamărească pe Dumnezeu... Când asculţi cum oamenii nu mai aveau loc şi se înghesuiau să-l ascute pe Cristos nu ai cum să nu-ţi aminteşti de vremurile de odinioară când în Iaşi, Bacău, Butea, Săbăoani sau în alte părţi, oamenii stăteau afară la Liturghie, pentru că nu mai aveau loc în biserică. Atunci când se termina Liturghia, se îndreptau spre casele lor umplând străzile. Necunoscătorii de la oraşe se întrebau dacă s-a dat carne, lapte sau alte lucruri pentru care trebuia să stai la coadă pe vremea aceea. Iată primul gând: dorinţa de a asculta cuvântul, de a fi prezenţi la Liturghie.
2. Apoi este de admirat credinţa celor care l-au purtat pe paralitic. Patru oameni aduc un om a cărui boală s-a complicat mult. Au văzut că nu mai este loc. Nu s-au descurajat. S-au gândit cum să procedeze. Aveau convingerea că numai Mântuitorul le poate veni în ajutor. Au deschis acoperişul. Cu ajutorul lor, omul care nu putea să umble, ajunge în faţa celui care are toată puterea în cer şi pe pământ. Isus "le-a văzut credinţa", subliniază textul.
Oameni care aduc pe alţii la Cristos. Cei patru au făcut un lucru frumos. Au adus la Isus pe unul care avea mare nevoie de el. Ei au avut această dorinţă: ca prietenul lor să fie adus la Isus. Impresionează această grijă a lor pentru altul. Nu s-au gândit la ei, ci la cel bolnav. Ei nu au stat nepăsători. Duminica aceasta ne invită în al doilea rând la a nu ne uita doar la necazul nostru, ci la a ne mări interesul pentru ceilalţi. Să ne pese de cei de lângă noi!
În secolul al IV-lea era o mamă preocupată de fiul ei. Ar fi dorit să fie creştin, dar el stătea departe de Dumnezeu. A plâns, s-a rugat şi a postit pentru el. A mers pentru sfat la episcopul din Tagaste şi chiar la sfântul Ambrozie din Milano. "Ce aş putea să fac pentru fiul meu?" întrebă mama. "Nu e cu putinţă ca fiul atâtor lacrimi să se piardă", a venit răspunsul. Şi pentru că tot continua să întrebe, episcopul i-a spus: "Dacă Cristos nu i-a respins pe cei patru care l-au adus pe paralitic, cu atât mai mult cum ar putea să respingă o mamă care îşi aduce copilul pe braţele de rugăciune la el?" Desigur, este vorba despre Monica. După 16 ani de rugăciune l-a văzut pe fiul ei Augustin în apa Botezului.
Poate ar trebui să ne asumăm rolul de prieten, de persoane care îi ajută pe alţii să se ridice din nou pe picioarele lor. Este important să ne dăm seama cât de mult poate ajuta rugăciunea noastră pe celălalt. Cât de mult influenţează un cuvânt bun, un îndemn, exemplul nostru.
Să fim oameni care să-i ajute pe alţii să afle drumul spre Biserică, să-l găsească pe Cristos.
Revenim la textul din evanghelie.
3. Când însă toţi se aşteptau să vadă vindecarea de paralizie aud cum Isus spune: "Fiule, ţi se iartă păcatele". Păcatul este cel care paralizează interiorul omului, este lepra care usucă, boala care roade.
Cărturarii observă: stai, nu-i corect... cine poate să ierte păcatele?
Ei nu fac pasul înainte, nu reuşesc să vadă că acela care era în faţa lor are puterea de a ierta. Cuvintele lui Isus rămân în mintea lor, dar nu coboară în inimă. Ascultă cuvântul, stau faţă-n faţă cu Mântuitorul, dar tot ce aud li se pare hulă: "E o blasfemie!" (2,7), zic ei. "De ce gândiţi astfel în inimile voastre?", le spune Isus (2,8). Când inimile sunt închise, Dumnezeu nu poate intra. Cu toată iertarea oferită, cu toată paralizia luată cu mâna sub ochii lor, cărturarii refuză să-şi schimbe inima, refuză să recunoască, în Isus, prezenţa lui Dumnezeu.
Omul trebuie însănătoşit din interior. Răul cel mai mare nu se află în boala în sine, ci în păcatul care strică şi distruge inima omului. De aceea, Cristos vindecă înainte de toate inima, eliberează omul de păcat, de povara interioară ("Fiul meu, ţi se iartă păcatele!") şi abia apoi îl vindecă de paralizia fizică ("Ridică-te, ia-ţi targa şi umblă!").
Şi astăzi Mântuitorul este gata să ne vindece de paralizia noastră sufletească, să ne ridice, să ne reabiliteze.
Dumnezeu nu numai că iartă păcatele, dar le şi uită. Se spune că unii iartă, dar nu uită; alţii nu iartă, dar uită; unii nici nu iartă, nici nu uită. Dumnezeu şi iartă şi uită.
Cristos continuă să ierte prin Biserică, prin cei cărora le-a încredinţat această putere. Apostolul Paul spune că este trimis "în numele lui Cristos" şi, prin el, "Dumnezeu însuşi" îndeamnă fierbinte: "Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!" (2Cor 5,20).
Avem nevoie de milostivirea lui Dumnezeu. Sacramentul Spovezii este mijlocul prin care căpătăm iertarea.
Într-una dintre cărţile sale, pr. Claudiu Dumea povesteşte o întâmplare. Biserica "Maddeleine" din Paris. Există şi astăzi confesionalul unde stătea părintele Huvelin. Într-o dimineaţă de sfârşit de octombrie din anul 1886 a venit să-l caute un tânăr ofiţer, cunoscut de toată lumea pentru viaţa mondenă, pentru chefurile şi scandalurile sale. Era vechiul său prieten la care ţinea, chiar dacă nu-i plăcea că luase drumul preoţiei. Preotul era la confesional. Ofiţerul a îndepărtat perdeaua şi i-a spus cu politeţe: "Părinte, trebuie să discut cu dumneavoastră despre o situaţie". "Îngenuncheaţi şi spovediţi-vă", i-a spus preotul. "Dar n-am venit pentru aceasta". "Nu-i nimic. Spovediţi-vă". De voie, de nevoie, ofiţerul a îngenuncheat şi şi-a mărturisit păcatele din toată viaţa. Pe măsură ce le mărturisea s-a trezit în el căinţa. A primit dezlegarea, după care preotul i-a spus: "Acum spuneţi care sunt problemele". "Nu mai am niciuna". "Aţi mâncat ceva?" "Nu". "Mergeţi şi vă împărtăşiţi". Tânărul ofiţer nu era altul decât Charles de Foucauld (1858-1916), marele convertit ce avea să devină preot (a lucrat în Siria şi Algeria) şi să moară ca pustnic în Sahara. Cu câţiva ani în urmă a fost beatificat (15 mai 2005). Mai târziu avea să scrie (1901): "După ce-am crezut că Dumnezeu există, am înţeles că nu mai puteam să fac altceva decât să trăiesc pentru el".
La Cafarnaum, paraliticul ajutat de alţii, l-a întâlnit pe Cristos şi a fost vindecat trupeşte şi sufleteşte. Pe acelaşi Cristos suntem invitaţi să-l întâlnim şi noi.
Domnul ne spune azi prin profetul Isaia: "Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; voi nu o vedeţi?" Cine nu îngenunchează la scaunul de spovadă, nu o vede şi nici nu înţelege ce înseamnă "a te ridica, a sta în picioare".
Iubiţi credincioşi,
Ne urcăm uneori pe deal sau pe munte şi privim în vale satul sau oraşul. Casele sau blocurile sunt mici. Ne creează impresia că le putem ţine în palma noastră. Vedem acoperişurile lor. Ce-ar fi dacă am privi prin acoperiş. Oamenii din evanghelia de astăzi deschid acoperişul şi-l coboară în casă pe paralitic. Prin deschizătura lăsată se pot vedea mulţimile... cei patru, paraliticul, cărturarii, Isus...
E Anul Familiei, este atât de important să privim de deasupra, prin deschizătura acoperişului în casele noastre. Ce fel de oameni sunt în casă? Ce este acolo? Ce se întâmplă în ea? E boală şi singurătate? Este rugăciune, bucurie şi armonie? Este ceartă, ameninţări şi vorbe urâte?
Reţinem: când Isus intră în casă aduce iertare, binecuvântare, vindecare...
Astăzi evanghelia ne invită să fim însetaţi după cuvânt, să ne mărim interesul pentru ceilalţi şi să venim la el pentru vindecare şi iertare. Să ne examinăm, aşadar, cu seninătate viaţa, să ne vedem păcatele în faţa privirii milostive a Domnului şi să căutăm iertarea sa. Amin.
