Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cine citeşte cu atenţie sfintele evanghelii, constată cu uşurinţă că Isus a fost mereu înconjurat de oameni. De multe ori, pentru a rămâne doar în compania apostolilor sau pentru a-şi crea momente de intimitate cu Tatăl său în rugăciune, trebuia să caute locuri lăturalnice, să traverseze lacul Genezaret cu barca pe celălalt mal sau să se urce pe munte. Aşa s-a întâmplat şi după episodul vindecării leprosului, despre care ne-a relatat evanghelia duminicii trecute, care s-a încheiat cu aceste cuvinte: "Isus nu mai putea să se arate în public în nici o cetate; era obligat să rămână în locuri pustii, dar şi aici oamenii veneau la el de pretutindeni".
Şi astăzi evanghelia îl prezintă pe Isus, asaltat de oameni: "Isus era din nou în Cafarnaum. Răspândindu-se vestea că se afla într-o casă, s-a adunat acolo atâta lume, încât nu mai era loc nici în faţa uşii".
Este uimitor ce se întâmplă: mulţimi imense se îmbulzesc pentru a asculta cuvântul lui Dumnezeu vestit cu autoritate, nu de un învăţător al Legii, ci de profetul din Nazaret. Aşa cum nu de mult oamenii se îmbulzeau pe malurile Iordanului pentru a asculta predica lui Ioan Botezătorul, la fel acum îl asaltează pe Isus. Şi aşa cum predica lui Ioan a trezit suspiciuni în rândul autorităţilor religioase de la templu, la fel se întâmplă şi în cazul lui Cristos. Printre ascultătorii lui se aflau şi câţiva cărturari.
În această atmosferă aglomerată, dar calmă, are loc un episod inedit. Patru bărbaţi vor să ajute un paralitic şi caută o posibilitate să ajungă cu el la Isus. Cine este paraliticul? Cum îl cheamă? De cât timp suferă? Era dorinţa lui de a ajunge la Isus? Nu ştim. Evanghelia nu ne oferă astfel de detalii. Ea ne vorbeşte doar de un om aflat în imposibilitatea de a se mişca şi poate chiar de a vorbi. El nu scoate nici o vorbă. Nu cere să fie vindecat şi nici nu mulţumeşte după ce a fost vindecat.
Strădania acestor patru oameni inimoşi părea sortită eşecului. Din versetul al doilea al evangheliei am aflat deja că s-a adunat atâta lume încât nu mai era loc nici măcar în faţa uşii. Foarte probabil şi curtea era plină. Ce să facă acum? Să renunţe? Nu, ei caută noi posibilităţi, mai îndrăzneţe. Ne putem închipui că s-au căţărat pe gard, de acolo pe casă şi prin acoperiş, l-au coborât direct în faţa lui Isus. A fost o nebunie din partea lor, am spune noi. Cristos însă nu vede o nebunie în gestul lor, ci o mare credinţă.
Dar credinţa se vede? Sigur că da. Credinţa se vede prin fapte. Despre acest lucru ne vorbeşte sfântul Iacob în scrisoarea sa. "Credinţa fără fapte este moartă". Credinţa celor patru bărbaţi din evanghelia de astăzi este evidentă:
- de aceea au pornit la drum cu paraliticul după ei;
- de aceea nici nu s-au descurajat văzând atâta aglomeraţie;
- şi apoi însuşi Cristos a apreciat gestul lor drept credinţă.
Dar şi necredinţa se vede. Dacă în faţa minunii vindecării paraliticului, unii dintre cei prezenţi "îl preamăreau pe Dumnezeu", cărturarii în schimb s-au scandalizat. Au refuzat să recunoască în profetul din Nazaret pe Fiul lui Dumnezeu, deşi Cristos a săvârşit minunea, tocmai, ca ei să vadă şi să creadă "că Fiul Omului are puterea de a ierta păcatele pe pământ". Şi aceasta a fost principala misiune a lui Cristos pe pământ: eliberarea omului de păcat, mântuirea sufletului.
Pentru un om care s-a născut pentru a se mişca, pentru a munci, o boală paralizantă, care face din el un trup inert, care doar priveşte şi respiră, constituie nenorocirea cea mai teribilă. De aceea, noi spunem de multe ori că cea mai mare comoară a omului este sănătatea. Şi aşa este.
Acest lucru îl ştiu şi cei patru prieteni care l-au adus pe acel paralitic la Isus. Numai că Isus ştie mai mult decât atât. În ochii săi, care pătrund până în cele mai ascunse fibre ale inimii omeneşti, starea de păcat, paralizia sufletului, este o nenorocire şi mai groaznică. În ochii lui Isus este mult mai nenorocit un om sănătos tun, dar care are sufletul plin de păcate, decât un om bolnav, dar care are sufletul curat.
Ce folos aduc nişte picioare sănătoase dacă ele poartă tot trupul pe drumul păcatului? Ce folos de braţul puternic dacă el culege trandafirii plăcerilor păcătoase? Ce folos de o inimă sănătoasă dacă ea pulsează sânge otrăvit?
Din aceste motive lui Isus i-a fost milă, în primul rând de nenorocirea sufletească a celui paralizat. Isus nu vrea să facă un lucru pe jumătate. Ce folos să redea paraliticului doar sănătatea trupească, fără tămăduirea sufletească? De aceea, Isus îi spune paraliticului, în primul rând: "Fiule, ţi se iartă păcatele!" Şi a putut spune acest lucru pentru că "Fiul Omului are pe pământ puterea de a ierta păcatele". "Puterea de a ierta păcatele este un bine atât de mare - scrie cineva - încât dacă nu ar exista sacramentul iertării, el ar trebui inventat". De aceea înainte de a se înălţa la cer Isus a lăsat puterea de a ierta păcatele apostolilor şi urmaşilor lor, pentru că atâta timp cât vor exista oameni pe pământ, vor exista şi păcate de iertat. De aceea în scaunul de spovadă preoţii, investiţi de Dumnezeu cu puterea de a ierta păcatele, continuă şi astăzi misiunea lui Cristos de a ierta păcatele oamenilor, de a le tămădui bolile sufletului.
Despre acest lucru vorbeşte şi astăzi un crucifix dintr-o biserică spaniolă. Poziţia lui Isus pe acest crucifix este absolut unică. Ambele braţe sunt desprinse de pe cruce. Braţul stâng parcă îmbrăţişează prieteneşte pe cineva; iar degetul arătător de la mâna dreaptă este în poziţie de ameninţare.
Legenda spune că odată un penitent s-a acuzat la spovadă de nişte păcate foarte grave care l-au cam îngrozit pe duhovnicul care-i asculta mărturisirea. În cele din urmă i-a acordat dezlegarea de păcate, dar l-a sfătuit părinteşte ca astfel de păcate să nu mai săvârşească în viaţa vieţii lui. Penitentul a plecat şi a promis că se va îndrepta. O bună bucată de vreme a reuşit să-şi respecte hotărârea luată la spovadă. Mai târziu a recăzut în vechile păcate şi, cu frica în sân, s-a întors la Spovadă. Ezitând, preotul l-a dezlegat din nou, dar l-a ameninţat că este pentru ultima dată când primeşte dezlegare pentru acele păcate. Omul nostru a promis, din nou, că se va întoarce la Dumnezeu şi a plecat. Din păcate însă, într-un moment de slăbiciune, a căzut din nou, iar la Spovada următoare n-a mai primit dezlegare. Atunci s-a întâmplat un lucru cutremurător: trupul lui Cristos, de pe crucifixul din scaunul de spovadă, s-a însufleţit. Cu braţul stâng l-a îmbrăţişat pe păcătos, iar cu celălalt braţ arătând spre duhovnic a spus aceste cuvinte: "Nu tu ţi-ai vărsat sângele pentru iertarea păcatelor lui!"
Din evanghelia duminicii de astăzi, să reţinem trei idei:
1. Acea mulţime de oameni doritoare de a-l asculta pe Cristos, să trezească şi în noi interes faţă de cuvântul lui Dumnezeu.
2. Asemenea celor patru bărbaţi, a căror credinţă a fost lăudată de Cristos, să aducem şi noi pe alţii la Isus.
3. Să ne îngrijim de sănătatea sufletului nostru, cel puţin în aceeaşi măsură în care ne îngrijim de sănătatea trupului nostru.
