Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
De fiecare dată când celebrăm Euharistia, trăim în credinţă misterul care se realizează pe altar, participăm la actul suprem de iubire pe care Cristos l-a realizat cu moartea şi învierea sa. Unicul şi acelaşi centru al liturgiei şi al vieţii creştine - misterul pascal - dobândeşte apoi, în diferitele solemnităţi şi sărbători, "forme" specifice, cu semnificaţii ulterioare şi cu daruri speciale de har.
Între toate aceste solemnităţi, sărbătoarea Rusaliilor se impune prin importanţă, pentru că în ea se realizează ceea ce Cristos însuşi prevestise a fi scopul întregii sale misiuni pe pământ. În timp ce urca spre Ierusalim, declarase ucenicilor săi: "Am venit să aduc foc pe pământ şi cât aş dori ca să fie deja aprins!" Aceste cuvinte îşi găsesc realizarea lor evidentă la 50 de zile după înviere, la Rusalii, sărbătoare ebraică veche, care în Biserică a devenit sărbătoarea prin excelenţă a Duhului Sfânt: "Şi a apărut un fel de foc... şi toţi s-au umplut de Duhul Sfânt". Adevăratul foc, Duhul Sfânt, a fost adus pe pământ de Isus Cristos. El nu a furat-o de la zei, cum a făcut Prometeu, aşa cum se povesteşte în mitologie, ci s-a făcut mijlocitor al darului lui Dumnezeu, dobândindu-l pentru noi cu cel mai mare act de iubire din istorie: moartea sa pe cruce.
Cu mare bucurie retrăim şi reactualizăm, aşadar, în această celebrare liturgică misterul Rusaliilor, coborârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor lui Isus, eveniment relatat de pagina din evanghelie în dimensiunea sa familiară şi ascunsă şi de prima lectură - din Faptele Apostolilor - în dimensiunea sa publică.
Sărbătorim, astfel, naşterea Bisericii, începutul prezenţei sale în lume ca Biserică a iubirii, comunitatea frumuseţii care mântuieşte, icoană vie a Preasfintei Treimi.
Celebrăm astăzi sărbătoarea Rusaliilor, sărbătoarea Bisericii drept comunitate. Dacă sărbătoarea cea mai mare a Mântuitorului este Paştele, sărbătoarea care marchează începutul drumului nostru ca Biserică este sărbătoarea Rusaliilor, 50 de zile după Paşti. Ea ne aminteşte că Biserica s-a născut carismatică, spirituală, prin investitura Duhului Sfânt şi nu printr-un proiect făcut la birou.
După înviere, apostolii nu s-au întrebat: Cum vom împlini mandatul Mântuitorului? Cum vom merge la toate neamurile? Cum vom realiza programul de viaţă a lui Isus în această societate dificilă?
Erau întrebări logice şi poate chiar şi le-au pus; totuşi Mântuitorul îi invitase să stea de-o parte şi să aştepte venirea Duhului Sfânt. Tocmai acest lucru l-au făcut la Ierusalim. Duhul Sfânt îi va mişca şi le va sugera cum să înceapă, din ce parte să înceapă activitatea, ce anume să spună. Duhul Sfânt va fi cel care le va da entuziasm, elan, intuiţie, îndemânare, uşurinţă în vorbire. Astfel ia naştere Biserica, la fel şi astăzi Duhul Sfânt o face să trăiască.
Textul din Evanghelia după sfântul Ioan (20,19-23), pe care l-am ascultat, ne plasează în seara aceleiaşi zile a Paştelui, când Isus înviat vine în locul unde apostolii erau adunaţi, le doreşte pace, le arată semnele rănilor din mâini şi din coastă şi, suflând asupra lor, le încredinţează mandatul de a continua misiunea sa: "Primiţi pe Duhul Sfânt: cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute".
Isus încredinţează apostolilor săi o misiune în Duhul Sfânt, o misiune care face prezentă de-a lungul veacurilor opera de mântuire.
La 50 de zile după înviere, evenimentul darului Duhului Sfânt se repetă. Textul din Faptele Apostolilor (2,1-11) îi prezentă pe apostoli împreună în rugăciune, fiind prezentă şi Maria, mama lui Isus. Pe neaşteptate vine din cer un zgomot ca de vânt vijelios. Duhul Sfânt umple casa şi se aşază pe fiecare dintre ucenici. El instaurează definitiv noua lege, legea iubirii care nu desfiinţează poruncile, ci le duce la desăvârşire şi ne pune în stare să le trăim cu libertate şi bucurie.
În relatarea evanghelistului Luca, Biserica îşi citeşte actul ei de întemeiere, începutul drumului ei pe drumurile lumii. Biserica, aşadar, nu este rodul unei decizii omeneşti, dar izvorăşte din Duhul celui înviat.
Ceea ce s-a întâmplat la prima sărbătoare a Rusaliilor, noi o reactualizăm în această liturgie celebrându-l pe Duhul Sfânt, care încă o dată coboară asupra Bisericii şi asupra oricărui discipol. Aici şi acum, în această catedrală, Duhul celui înviat ni se comunică, dându-ne, mai ales, puterea mărturiei. Se va realiza astfel, ca acum două mii de ani, promisiunea lui Isus: "Veţi avea puterea Duhului Sfânt care se va coborî peste voi şi îmi veţi fi martori la Ierusalim, în toată Iudeea şi Samaria şi până la marginile pământului".
Astăzi, ca şi ieri, Duhul Sfânt acţionează în acelaşi timp în inima şi pe buzele creştinilor care vestesc cu mult curaj evanghelia şi în inima şi în urechile ascultătorilor care se deschid la puterea plină de transformare a cuvântului.
Aşadar, Biserica sărbătoreşte astăzi originile sale şi ne întrebăm: Care este mesajul sărbătorii pentru noi? Cu alte cuvinte, ce anume face Duhul Sfânt în Biserica din timpurile noastre, în noi şi în lume?
Uneori, citind statisticile care sunt publicate despre starea de religiozitate în diferite ţări, există un sentiment de descurajare.
Dar solemnitatea Rusaliilor ne aminteşte că, din fericire, există cineva care se gândeşte la noi, care se gândeşte să ţină vie Biserica şi credinţa noastră. Este Duhul Sfânt care, aşa cum recităm în Crez, "este Domnul şi de viaţă dătătorul". Papa Paul al VI-lea spunea: "Biserica nu este un cimitir, nu este un muzeu; este o grădină unde orice plantă are totdeauna o primăvară nouă".
Cu ani în urmă s-a lansat un slogan care era repetat deseori: "Dumnezeu este mort". De câte ori l-au dat pe Dumnezeu drept mort, dispărut şi, în schimb, revine mereu în om nevoia după Dumnezeu.
În anul 1927 un scriitor a publicat o carte, "Viitorul unei iluzii", în care vorbea despre dispariţia religiei, în timp ce ştiinţa ar fi dat omului toate răspunsurile. Câţiva ani mai târziu acelaşi autor a publicat o altă carte cu titlul "Trecutul unei iluzii", în care recunoaşte că a greşit diagnosticul.
"Biserica este tânără! Timpul nu îmbătrâneşte Biserica; o face să crească, o provoacă la viaţă, la plinătate", spunea papa Paul al VI-lea. Când se pare că flacăra credinţei este pe punctul de a se stinge, când se pare că Biserica este pe punctul de a dispărea, vine tunetul Rusaliilor, vine vântul Duhului Sfânt care revitalizează totul.
Minunata invocaţie prezentă în liturgia sărbătorii de astăzi ne întăreşte credinţa în puterea şi minunea permanentă a Duhului Sfânt în viaţa Bisericii şi a tuturor creştinilor:
"Vino, Duhule Preasfânt,
Şi trimite pe pământ
A ta luminoasă rază!
Al săracilor Părinte,
Dătător de cele sfinte,
Vino şi ne luminează.
Bunule mângâietor,
Oaspete preaiubitor,
Dulcea noastră răcorire.
Tu în trudă alinare,
În căldură eşti răcoare,
Mângâiere în mâhnire.
Peste cei ce ţi se-nchină,
Tu revarsă-a ta lumină,
Harul tău îmbelşugat".
Iată de ce trebuie să-l invocăm pe Duhul Sfânt. Iată, mai ales, pentru ce trebuie să redescoperim importanţa acţiunii Duhului Sfânt în Biserică şi în viaţa creştinilor!
Există o pagină foarte frumoasă în Conciliul Vatican II, pe care merită să o medităm: "Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica şi, astfel, cei care cred să poată ajunge la Tatăl, prin Cristos, într-un singur Duh. El este Duhul vieţii, izvorul apei săltătoare în viaţa veşnică, prin care Tatăl dă viaţă oamenilor morţi prin păcat, până când va învia în Cristos trupurile lor muritoare. Duhul locuieşte în Biserică şi în inimile credincioşilor ca într-un templu şi în ei se roagă şi dă mărturie despre înfiere. El călăuzeşte Biserica spre tot adevărul, o uneşte în comuniune şi slujire, o înzestrează şi o conduce cu diferite daruri ierarhice şi carismatice şi o împodobeşte cu roadele sale. Prin puterea evangheliei, el întinereşte Biserica, o reînnoieşte fără încetare şi o duce la unirea desăvârşită cu mirele ei. Căci Duhul şi mireasa spun Domnului Isus: «Vino!»" (LG 4).
Iată pentru ce este important Duhul Sfânt!
"Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ei focul iubirii tale". A venit pentru a aduce focul pe pământ. Şi focul arde, focul încălzeşte! Să fim atenţi să nu stingem acest foc cu viaţa noastră mediocră şi rutinară!
Spunea acelaşi papă Paul al VI-lea, citat mai înainte: "Poate fi inert un creştin autentic şi reînnoit? Poate fi indiferent, fără vlagă, apatic?" Ne revine datoria de a da răspunsul.
Isus a spus ucenicilor: "Voi îmi veţi da mărturie". Ne revine nouă, ucenicilor săi de astăzi, misiunea de a fi martori coerenţi, atrăgători, pentru ca flacăra credinţei să nu se stingă în noi şi în jurul nostru.
Biserica are nevoie de oameni puternici! Este ceasul nostru! "Evanghelia este sămânţă, evanghelia este ferment, evanghelia este foc. Nu va putea să piardă în inima credincioşilor energia nativă", spunea acelaşi Paul al VI-lea.
Vedeţi: unui creştin mediocritatea nu i se iartă. Credinţa noastră trebuie să fie contagioasă cu cât ne apropiem mai mult de evanghelie. Rusaliile sunt pentru noi o chemare la o angajare mai serioasă în trăirea şi mărturisirea credinţei. Nu mai este timp pentru un creştinism de faţadă! Şi pentru a fi adevăraţi creştini, mărturisitori convingători, să nu folosim cuvintele, chiar dacă sunt frumoase. Este suficient să trăim credinţa. Chiar dacă aceasta cere efort. Ba, dimpotrivă, tocmai pentru că cere efort, merită să o trăim! Şi apostolii s-au aflat în dificultate la un moment dat. Numai o minune a putut schimba inima apostolilor. Ei, deşi l-au văzut pe Cristos înviat şi glorioasa sa înălţare la cer, continuau să fie plini de teamă şi se simţeau incapabili să îndeplinească ceea ce Învăţătorul le ceruse. Minunea are loc cu revărsarea Duhului, întărind promisiunile lui Isus şi inima lor s-a transformat în profunzime.
Este începutul acelei Biserici care, după mai bine de două mii de ani, îşi continuă acţiunea şi în zilele noastre. O putem aproape atinge cu mâna, dacă trăim o credinţă activă, care ne permite să vedem faptele minunate ale lui Dumnezeu. De câte ori, de-a lungul veacurilor, ca şi astăzi, s-a arătat acţiunea Duhului în viaţa atâtor fraţi şi surori, despre care se putea spune: "Este cu adevărat un om inspirat, spune cuvinte şi săvârşeşte fapte care scapă naturii noastre slabe".
Să ne gândim la curajul incredibil al martirilor - şi câţi suferă chiar şi astăzi în atâtea părţi ale lumii şi îşi oferă viaţa pentru apărarea propriei credinţe creştine! - care mergeau în întâmpinarea morţii cu faţa celui care nu cunoaşte teama, încât îi uimeau şi pe călăii lor!
Dar nu trebuie să ne gândim numai la martiri. Este suficientă mărturia zilnică a atâtor creştini care trăiesc alături de noi; poate noi înşine ne-am uimit uneori în a găsi cuvinte inspirate, fără să ne putem explica de unde ne-au venit în minte asemenea cuvinte. Toţi, cred, am avut parte de asemenea experienţe.
Poate dăm prea puţină importanţă Duhului Sfânt, care a venit între noi şi în fiecare dintre noi, în ziua Mirului nostru şi în fidelitate, care continuă să lucreze în noi, în ciuda incoerenţelor, distracţiilor şi sărăciei noastre.
"Societatea modernă vrea să vadă cum se trăieşte credinţa, mai mult decât cum ar trebui trăită" (Paul al VI-lea).
"Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe, Cristos rămâne în trecut, evanghelia este literă moartă, Biserica este o simplă organizaţie, autoritatea este o dominare, misiunea este o propagandă... Dar în Duhul Sfânt, Cristos înviat este prezent, evanghelia este putere de viaţă, Biserica este comuniune trinitară, autoritatea este slujire eliberatoare, misiunea sunt Rusaliile!"
"Vino, Duhule Preasfânt... Spală ce e întinat, udă tot ce e uscat, vindecă ce e rănit. Înmoaie tot ce-i împietrit, încălzeşte ce-i răcit şi îndreaptă ce-i greşit. Celor care te cinstesc şi pe tine te slujesc, dă-le harul înşeptit".
Amin.
