Fap 2,1-11; Ps 103; Gal 5,16-25; In 15,26-27;16,12-15

Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,

Odată împlinită lucrarea sa pe pământ, Isus este glorificat şi înălţat la dreapta Tatălui. Pe pământ el lasă Biserica sa. E vorba de unsprezece apostoli şi câteva zeci de ucenici care trăiesc înfricoşaţi, ascunşi, cu uşile zăvorâte fără a şti ce trebuie să facă şi ce înseamnă porunca pe care o primiseră de a merge în întreaga lume ca să predice evanghelia. Biserica avea toate componentele ei de bază: învăţătura ei fusese proclamată de Isus, apostolii fuseseră aleşi, sacramentele fuseseră întemeiate, ierarhia fusese organizată, piatra de temelie fusese aşezată şi păstorul suprem fusese numit în persoana lui Petru. Dar toate aceste forţe dumnezeieşti se aflau într-o stare latentă, de amorţire, aşteptau să fie activate. Nimeni nu predica, nimeni nu boteza, nimeni nu ierta păcatele, nimeni nu celebra Euharistia. Biserica era scufundată într-un somn adânc, asemenea lui Adam înainte de a i se comunica suflarea de viaţă. Aşa arăta Biserica până la ora nouă a zilei de Rusalii, când Duhul Sfânt a coborât asupra ei însoţit de o suflare puternică de vânt. În acel moment Biserica s-a însufleţit, totul a prins viaţă în ea. În acel moment apostolii ies din Cenacol, predică cu mult curaj mulţimii, vorbesc în diferite limbi, fac minuni; Petru îşi exercită misiunea de păstor universal, luând cuvântul şi vorbind în numele întregii ierarhii; apa botezului începe să curgă; jertfa euharistică se aduce pe altare. La Rusalii, mica turmă, cum o numeşte Cristos, devine Biserică, adică trup al lui Cristos, însufleţit de acelaşi Duh Sfânt care la naştere însufleţise şi capul acestui trup, pe Cristos însuşi. Rusaliile sunt Crăciunul Bisericii, după cum Crăciunul fusese Rusaliile lui Isus. Prezenţa Mariei în Cenacol, la Rusalii, nu este întâmplătoare. Ea ne aminteşte legătura dintre naşterea lui Isus şi naşterea Bisericii. Cea care devenise mama lui Isus prin puterea Duhului Sfânt devine şi mama Bisericii, adică mama lui Cristos întreg: cap şi trup.

"Trimite, Doamne, Duhul tău şi reînnoieşte faţa pământului". Semnul vizibil că ceva nou s-a înfăptuit la Rusalii pe faţa pământului este reunificarea limbajului uman. Apostolii, ieşind din Cenacol, vorbesc o limbă nouă, misterioasă pe care o înţeleg toţi cei care o ascultă: parţi, elamiţi, greci, romani. Rusaliile sunt antibabelul. Oamenii Babelului au avut ambiţia de a unifica omenirea şi au sfârşit prin a nu se mai înţelege între ei. La Rusalii, unitatea, armonia este refăcută. Acum, scrie sfântul Irineu, "neamurile formează un cor admirabil care celebrează în diferite limbi lauda lui Dumnezeu, în timp ce Duhul Sfânt readuce la unitate seminţiile risipite şi oferă Tatălui primele roade culese din toate popoarele" (Adv. Haer. III, 17,2).

Întreaga tradiţie creştină a văzut Rusaliile în antiteză, în contrast cu Babelul. Oamenii care au construit Turnul Babel nu erau nici atei, nici duşmani ai lui Dumnezeu. Nu erau nişte giganţi de tipul titanilor din mitologia greacă, nu erau nişte nelegiuiţi care sfidează cerul, care înfruntă cu aroganţă divinitatea precum Prometeu odinioară. Dimpotrivă, oamenii Babelului erau oameni cucernici, religioşi. Proiectul lor nu era împotriva lui Dumnezeu, ci pentru Dumnezeu. Turnul pe care l-au construit era un templu, un lăcaş de cult închinat divinităţii. Era un edificiu uriaş, unul dintre faimoasele temple cu terase suprapuse numite zikkurat ale căror ruine se mai pot vedea şi acum în fosta Mesopotamie (în Irakul de astăzi).

Cu cât templul era mai înalt, mai aproape de cer, cu atât bunăvoinţa divinităţii era câştigată mai uşor şi binefacerile aşteptate, mai sigure. Atunci unde era păcatul babilonienilor? De ce le-a încurcat Dumnezeu limbile? Răspunsul îl găsim în textul Genezei: "Haideţi să ne facem o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume, ca să nu fim împrăştiaţi pe toată faţa pământului" (11,4). Aici e totul. Voiau să-şi facă un nume. Pietatea lor era falsă, religiozitatea lor era o mască. Nu căutau slava lui Dumnezeu, ci propria slavă. Nu era la mijloc intenţia de a-l cinsti pe Dumnezeu, ci urmăreau propria afirmare. Dumnezeu era instrumentalizat, religia era manipulată. A construi un turn, un templu de proporţii ieşite din comun, însemna pentru babilonieni să-şi proclame cu orgoliu propria putere şi capacitatea de a dialoga cu Dumnezeu de pe picior de egalitate, spunând în inima lor: "Vezi ce am fost noi în stare să facem pentru tine? Acum arată-ne tu ce eşti în stare să faci pentru noi". A fost, am putea spune, încercarea de a face o spărtură în cer, o poartă de acces la divinitate cu forţele proprii. De fapt, în limbile semite Babel înseamnă "poarta cerului".

Şi în ce a mai constat păcatul constructorilor Babelului? Împăratul Babilonului, în orgoliul său nemăsurat şi în ambiţia sa imperialistă, voia unificarea lumii, sub sceptrul său. Odată cucerit cerul, trebuia cucerit şi pământul. Voia să înfăptuiască globalizarea, impunând tuturor popoarelor o singură limbă, o singură cultură, o singură religie, o nouă ordine mondială, un singur regim mondial, inaugurând o nouă eră a omenirii. Şi ce a rezultat? Confuzie, încurcătură. Acesta este sensul pe care Biblia îl atribuie cuvântului Babel: "De aceea cetatea a fost numită Babel, căci acolo a încurcat Domnul limba întregului pământ şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului" (Gen 11,9).

"Din vina unor oameni orgolioşi s-au divizat limbile - scrie sfântul Augustin. Datorită umilinţei apostolilor, la Rusalii limbile s-au reunificat" (Exp. asupra psalmilor, 54,11). Babelul şi Rusaliile sunt două şantiere veşnic deschise în istoria lumii. Pe această concepţie îşi întemeiază sfântul Augustin geniala sa operă De civitate Dei. În lume, scrie sfântul Augustin, sunt în construcţie două cetăţi: cetatea Babilonului fondată pe iubirea de sine, împinsă până la dispreţul faţă de Dumnezeu, şi cetatea lui Dumnezeu, noul Ierusalim, fondată pe iubirea faţă de Dumnezeu, împinsă până la dispreţul de sine. Fiecare om este chemat să aleagă în care din aceste două şantiere vrea să muncească.

Sărbătoarea de astăzi ne îndeamnă să redescoperim unitatea şi armonia între toţi oamenii, să vorbim aceeaşi limbă care este limba iubirii pe care ne-o învaţă Duhul Sfânt. Minunea înfăptuită la Rusalii trebuie să continue neîncetat în lume. Scria un autor din primele veacuri ale Bisericii: "Dacă îţi va zice cineva: «Dacă l-ai primit pe Duhul Sfânt, de ce nu vorbeşti în toate limbile?», îi vei răspunde: «Cu siguranţă vorbesc în toate limbile, căci sunt mădular al acelui trup al lui Cristos care este Biserica, iar Biserica vorbeşte toate limbile»". Biserica înţelege şi vorbeşte limbile tuturor popoarelor. Ea înţelege şi respectă cultura, limba, libertatea, patrimoniul tuturor raselor şi popoarelor fiind, în acelaşi timp, cum ne învaţă Conciliul Vatican II, semn al unităţii întregului neam omenesc. Împreună cu întreaga Biserică să-l implorăm astăzi pe Duhul Sfânt care este Duhul reconcilierii, al unităţii şi al iubirii: "Vino, Duhule Sfânt, umple inimile credincioşilor tăi şi aprinde în ele focul iubirii tale". Amin.

Descarcă audio