Iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi şi fideli radioascultători,
Anul acesta, la 2 aprilie, s-au împlinit şapte ani de când un om deosebit, o mare personalitate a secolelor al XX-lea şi al XXI-lea, îşi trăia ultimele clipe. Perfect conştient, înconjurat de colaboratorii săi intimi de la care îşi lua rămas bun, l-a voit aproape de el şi pe Francesco, cel care se ocupa de curăţenia dormitorului. Camera era luminată doar de o lumânare sfinţită la 2 februarie. A cerut să i se citească Evanghelia după sfântul Ioan. Părintele Styczen citea capitol după capitol până când a ajuns la versetul: "Ştiind Isus că-i venise ceasul să treacă din această lume la Tatăl" (In 13,1). Auzind aceste cuvinte, muribundul făcu semn lectorului să se oprească. Presimţind că i-a sosit ceasul unei noi şi ultime călătorii, fiind toată viaţa un om al rugăciunii, a dorit ca împreună cu toţi cei prezenţi să recite încă o dată toate rugăciunile zilnice şi după câteva momente de adoraţie şi meditaţie, a voit să i se citească evanghelia duminicii următoare. La un moment dat, o călugăriţă prezentă, sr. Tobiana, "îi aude" ochii, adică vede pleoapele mişcându-se; se apropie şi din vocea extrem de slabă a muribundului înţelege aceste cuvinte: "Lăsaţi-mă să merg la Domnul". Desigur, iubiţi credincioşi, aţi intuit despre care muribund era vorba: era servus servorum Dei, slujitorul slujitorilor lui Dumnezeu, papa Ioan Paul al II-lea. Ziua de 2 aprilie 2005 era o zi de sâmbătă, prima sâmbătă din lună, zi dragă cinstitorilor Maicii Domnului, ultima zi din octava Paştelui, ultima zi din săptămâna luminată şi, mai ales, ziua premergătoare duminicii a II-a a Paştelui, când se celebrează sărbătoarea Divinei Îndurări. Această sărbătoare a fost voită de papa pentru Biserica universală începând cu 30 aprilie 2000, ziua canonizării fericitei călugăriţe Faustina Kowalska, cea care prin inspiraţia divină şi pe fundamente scripturistice a reamintit lumii cât de important este să ne încredem în Dumnezeu, să preamărim şi să mărturisim îndurarea sa, având grijă ca noi înşine să fim milostivi cu cei din jurul nostru. Moartea papei Ioan Paul al II-lea tocmai în sărbătoarea Divinei Îndurări nu poate fi considerată ca un hazard sau o pură coincidenţă, fie ea şi fericită, ci este cu siguranţă un semn vizibil al providenţei divine, care a răsplătit cu îmbelşugare credinţa unui slujitor al său, care după ce i-a spus Maicii Domnului: totus tuus, sunt cu totul al tău, a repetat. Şi-a însuşit şi a trăit conţinutul cuvintelor: Jesu, ufam tobie, Isuse, mă încred în tine. Şi aceasta a demonstrat-o cu viaţa personală, dar a şi răspândit în lume învăţătura despre divina îndurare şi a insistat ca oamenii să se încreadă în iubirea şi bunătatea Domnului, să se încredinţeze total acestei iubiri îndurătoare şi milostive, bine ştiind că ultima speranţă de salvare a lumii este apropierea de Dumnezeu fără teamă şi dorinţa fermă de a-l asculta şi urma cu iubire.
Sărbătoarea de azi denumită "Duminica Divinei Îndurări", nu vrea nicidecum să înlocuiască duminica a 2-a a Paştelui care încheie săptămâna luminată sau octava de Paşti cunoscută în liturgie ca Duminica Tomei, datorită evangheliei proclamate sau Dominica in albis depositis, adică Duminica Albă. Ea ne aminteşte de catehumenii care au fost botezaţi în noaptea de Paşti şi care, voind să simbolizeze naşterea nouă în Cristos, îmbrăcau o tunică albă pe care o purtau opt zile şi pe care o dezbrăcau la sfârşitul octavei pascale, adică în duminica de azi. Iniţiativa fericitului papă Ioan Paul al II-lea de a denumi duminica de azi Duminica Milostivirii Divine sau a Divinei Îndurări, a survenit în urma dorinţelor şi solicitărilor multor credincioşi, iar prin decretul Misericors et miserator Dominus emis la 5 mai 2000 de Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, sărbătoarea Divina Îndurare s-a extins la Biserica universală. Ea se celebra încă din 1951 în congregaţia din care făcea parte sora Faustina. Ea a fost introdusă de cardinalul Franciszek Macharski în Dieceza de Cracovia deja din 1985, fiind preluată apoi de toate episcopiile din Polonia. Pentru a accentua însemnătatea acestei zile mari, tribunalul suprem al Sfântului Scaun, denumit Sacra Poenitentiaria Apostolica, la 29 iunie 2002, a acordat în condiţiile obişnuite indulgenţă plenară şi indulgenţe parţiale tuturor credincioşilor care vor celebra această zi cu credinţă şi pietate.
Cineva dintre noi ar putea să se întrebe: oare chiar era necesară introducerea acestei sărbători în calendarul roman? Celebrarea sacramentelor şi, mai ales, sfânta Liturghie nu scoate oare suficient în evidenţă milostivirea şi îndurarea lui Dumnezeu? Desigur întrebarea poate fi îndreptăţită, însă modul în care o bună parte din omenire gândeşte, se comportă şi acţionează astăzi, cere să ne îndreptăm mai mult atenţia spre Dumnezeu, Tatăl nostru cel milostiv, spre Isus Cristos Răscumpărătorul, care din prea marea sa îndurare, a luat asupra sa păcatele noastre şi trimiţându-l pe Duhul Sfânt ne-a sfinţit şi continuă să ne sfinţească, reînnoindu-ne fiinţa şi luminând-o cu strălucirea sa. "Omenirea nu va găsi pacea adevărată, până nu se va îndrepta cu încredere deplină spre milostivirea mea", îi spunea Isus sfintei Faustina. Trăim într-o lume lovită şi măcinată de ipocrizie şi formalism, de materialism şi egoism, de ură şi violenţă, de singurătate şi angoasă, de descurajare şi de deznădejde ce culminează uneori prin gesturi necugetate. "Doamne, la cine să mergem?" aşa îl întrebau apostolii pe Isus. Da, trebuie să mergem spre izvorul tămăduirii, spre stânca mântuirii, spre apa dătătoare de viaţă; avem nevoie de o cufundare totală în apa şi sângele milostivirii şi îndurării Domnului, a acelui Dumnezeu care se manifestă ca un Tată bun, plin de milă, care iartă, uită şi nu ţine cont de greşelile celor care se îndreaptă spre el. Prin toate mijloacele, în îndurarea sa, Dumnezeu iese în căutarea omului, vrea să-l facă fericit şi-l urmăreşte cu o iubire neobosită ca şi cum n-ar putea fi fericit fără de el. Aşa ni-l prezintă multe texte din Vechiul Testament, aşa ni s-a prezentat Isus în timpul vieţii pământeşti, aşa gândea Maica Speranţa de la Collevalenza, aşa i se destăinuia Isus sfintei Faustina, aşa ne învăţa Ioan Paul al II-lea prin enciclica Dives in misericordia, "Dumnezeu bogat în îndurare".
Iubiţi credincioşi şi radioascultători,
Lecturile de la sfânta Liturghie de azi ne invită să proclamăm şi să preamărim infinita milostivire şi îndurare a lui Dumnezeu.
Prima lectură din Faptele Apostolilor ne-a arătat cum îndurarea divină acţiona deja în prima comunitate creştină. Pe când apostolii, "care se bucurau de multă trecere, mărturiseau cu multă putere învierea Domnului Isus", mulţimea celor credincioşi "era o singură inimă şi un singur suflet şi pentru că aveau toate în comun, nu era niciunul printre ei care să ducă lipsă, pentru că se împărţea fiecăruia, după cum avea nevoie" (cf. Fap 4,32-35). Maniera plină de îndurare în care s-a comportat Isus în timpul vieţii, i-a influenţat pe apostoli care la rândul lor au predicat ceea ce au văzut şi trăit, iar ascultătorii lor s-au conformat şi, practicând comuniunea de bunuri, au dat dovadă de bunătate şi milostivire. De aceea cântau, iar cu ei am cântat şi noi la psalmul responsorial: "Lăudaţi pe Domnul pentru că este bun, veşnică este îndurarea lui. Să spună Israel că este bun, veşnică este îndurarea lui, s-o repete casa lui Aron, s-o spună toţi cei care se tem de Domnul, veşnică este îndurarea lui" (Ps 117). Apostolul Ioan în a doua lectură (1In 5,1-6) ne aminteşte că, întrucât credem în Isus şi împlinim poruncile lui, suntem fii ai lui Dumnezeu şi învingem lumea, iar acest lucru este posibil datorită bunăvoinţei îndurătoare a lui Isus Cristos care a venit prin sânge şi apă. Apa şi sângele din coasta, din inima lui Isus, aşa cum ni-l arată tabloul sfintei Faustina; apa care spală şi curăţă, sângele care dă viaţă. Şi evanghelia de azi (cf. In 20,19-31) se armonizează bine cu tema milostivirii. Apostolii adormiseră în Grădina Măslinilor, l-au şi părăsit sau chiar tăgăduit în timpul patimilor pe Isus; după răstignirea lui, s-au ascuns şi s-au încuiat de frica Iudeilor; oricum erau descumpăniţi, deziluzionaţi, descurajaţi şi chiar cu un fel de regret că-l urmaseră pe Isus. Mântuitorului mereu milostiv, i se face milă de ei, le apare şi le repetă de trei ori: "Pacea să fie cu voi". Ce mare dar este pacea! Şi Isus, fără să ţină cont de comportamentul lor, le-o oferă apostolilor cu bunăvoinţă şi drag. Nu e aceasta îndurare divină? Mai departe, Isus suflă asupra apostolilor şi le zice: "Primiţi pe Duhul Sfânt; cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate". Are loc în felul acesta instituirea sacramentului Reconcilierii, a iertării şi împăcării. Nu e aceasta îndurare divină? Şi dacă vedem atitudinea lui Isus faţă de Toma: "Adu-ţi degetul încoace, vezi mâinile mele; întinde-ţi mâna şi pune-o în coasta mea...", nu e aceasta îndurare divină care iartă şi şterge păcatele tocmai prin meritul rănilor? Priviţi la icoana lui Isus milostivul care parcă e în mişcare venind spre noi: cu ochii duioşi ne priveşte iertător, cu faţa blândă ne asigură mila, cu mâna stângă pe rana inimii ne invită să venim la el, iar cu mâna dreaptă ridicată ne binecuvântează pe toţi, aşa cum suntem. Nu cred că are cineva gura atât de încleştată, încât să nu poată rosti cuvintele scrise jos pe icoană: "Isuse, mă încred în tine".
Iubiţi fraţi şi surori în Cristos,
Cred că v-am trezit suficient curiozitatea de a vă informa mai bine ce şi cine este divina îndurare şi, totodată, v-am înflăcărat dorinţa de a apela cu încredere, la bunătatea şi milostivirea lui Dumnezeu, aşa cum ne invită "Micul Jurnal" al sfintei Faustina care în sute de pagini, cu măiestrie, cântă milostivirile Domnului.
Pentru a da o notă practică sărbătorii de azi, când preoţilor li se recomandă să vorbească despre îndurarea divină, promiţându-li-se haruri speciale dacă o vor face, mă mărginesc doar la a enunţa cele cinci forme de devoţiune către divina îndurare:
1) Venerarea icoanei cu chipul lui Isus Milostivul. Cerându-i sorei Faustina să picteze această icoană, Isus promite: a) sufletul care o va venera, nu va pieri; b) îi promit încă de pe acest pământ victorie asupra duşmanilor; c) în ceasul morţii îl voi apăra ca pe propria mea glorie.
2) Celebrarea sărbătorii Divina Îndurare. Isus precizează ziua din calendarul liturgic, adică a II-a duminică după Paşti, arătând legătura strânsă dintre misterele răscumpărării şi această sărbătoare; apoi se precizează motivaţia înfiinţării acestei sărbători: salvarea sufletelor; "Sufletele mor pentru că nu se încred în mila mea". Se arată apoi modul de pregătire a celebrării: recitarea novenei "Divina Îndurare" din Vinerea Sfântă şi până azi, recitarea Coroniţei sau a Rozariului "Divina Îndurare", precum şi binecuvântarea solemnă şi publică a icoanei, ce va fi expusă spre venerare, preoţii fiind îndemnaţi să vorbească despre această mare şi nepătrunsă milă dumnezeiască. "În această zi sunt deschise toate canalele prin care se scurg harurile divine. Niciun suflet să nu se teamă de a se apropia de mine, chiar dacă păcatele sale ar fi mai multe decât nisipul mării".
3) Devoţiunea Coroniţei "Divina Îndurare". Modul de recitare îl găsiţi în cărţile de rugăciune.
4) Onorarea Orei Milostivirii; e vorba de ora 15.00, când a murit Isus. "În acea oră nu-i voi refuza nimic sufletului care mă roagă pentru patima mea".
5) Răspândirea cultului "Divina Îndurare" cu promisiunea: "Cei care vor face acest lucru se vor bucura toată viaţa de protecţia Maicii Domnului, iar în clipa morţii nu le voi fi judecător, ci izbăvitor milostiv".
Regret că n-a mai fost timp să dezvoltăm pe larg fiecare formă în parte a cultului "Divina Îndurare", dar sper că Isus milostivul priveşte în acest moment spre fiecare dintre noi şi, cu îndurarea ce-i este caracteristică, ne cuprinde pe toţi şi ne binecuvântează, oferindu-ne din belşug harurile sale şi având milă de noi şi de întreaga lume. Amin.
