Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Protagoniştii episodului relatat de Ioan, pe care l-am auzit în evanghelie, sunt personaje stranii. Sunt greci. Deci, erau probabil străini convertiţi la iudaism, veniţi în vizită la Ierusalim. Trebuie să observăm că aceşti greci sunt întâlniţi aici pentru prima dată. Şi, imediat după aceea, dispar. Oare ce s-a întâmplat cu ei? Ioan nu ne spune acest lucru. Oricum, nu este cazul să-i urmărim cu gândul, pentru că acei greci suntem noi. "Am vrea să-l vedem pe Isus", i-au spus ei lui Filip. Auziseră vorbindu-se despre Isus, ca despre un personaj excepţional. Şi acum nu vroiau să piardă ocazia de a-l cunoaşte mai îndeaproape şi chiar să aibă o dovadă, un semn al faimei sale.
Şi noi vrem să-l vedem pe Isus. Am avea atâtea lucruri să-i cerem, lucruri dictate de îndoielile noastre şi de neliniştile noastre. Avem nevoie, mai ales, să fim încurajaţi, să credem prin semne, care să aibă o forţă deosebită de convingere. Oare nu acesta este motivul care ne face să urmărim orice ştire, care vorbeşte despre fapte excepţionale, cum ar fi minuni sau apariţii, cu speranţa de a găsi în ele un ajutor de a-l vedea pe Dumnezeu? Însă, relatarea pe care am ascultat-o, nu ne permite să cultivăm iluzia unei credinţe uşoare, a unei credinţe care să răspundă mai mult la aşteptările noastre.
Acei greci se aşteptau să vadă un mare personaj, care să fie gata săle satisfacă orice curiozitate. Şi ce găsesc, în schimb? Un om tulburat, tulburat datorită apropierii unui eveniment dramatic. "A sosit ceasul", spune Isus. Şi ceasul despre care vorbeşte Isus - aceasta este semnficaţia pe care o are acest cuvânt în Evanghelia lui Ioan - ceasul acesta este ceasul morţii. Unde este gloria pe care grecii sperau să o observe în acest personaj, în Isus, despre care auziseră vorbindu-se? Şi Isus vorbeşte de glorie. A sosit ceasul ca să fie preamărit Fiul Omului. Dar este vorba de o glorie stranie, paradoxală, incredibilă, care, pentru a se manifesta are nevoie de întunericul morţii.
Oare ce au înţeles grecii din acel discurs? Şi oare ce reuşim să înţelegem noi, astăzi? Isus ştie că abordează o temă prea grea pentru sensibilitatea comună şi de aceea simte nevoia să găsească într-o mică parabolă o sugestie pozitivă pentru a crede, pentru a ne angaja. Isus vorbeşte despre bobul de grâu abandonat în întunericul pământului. Un nimic uitat. Un punct întunecat, aproape invizibil. Însă, din acest punct aproape invizibil şi inert ies energii nebănuite, care sunt în măsură să dea naştere spicului promiţător, să dea naştere la rod.
Este, de fapt, ceea ce se întâmplă în cadrul acţiunilor zilnice. Există o moarte care, în realitate, are puterea de a elibera forţele de iubire care există în noi, pentru a da naştere unei vieţi deschise la frumuseţea gratuităţii şi a prieteniei. Orice alegere care vrea să fie umanizatoare trebuie să treacă prin moarte. De exemplu: este moarte alegerea unei soţii de a rămâne însărcinată, pentru că impune renunţare - cel puţin în parte, renunţare la propria libertate şi la atâtea lucruri de care ar putea să se ocupe. Este moarte educaţia unui copil, pentru că cere sacrificiu de timp şi de energii, care s-ar fi putut fi folosit altfel. Este moarte a lua angajamente de voluntariat, care te obligă să renunţi la liniştea ta pentru a te ocupa de problemele altora. Observaţi, este moarte, şi totuşi este viaţă. Problema este cum ştim noi să întrevedem o perspectivă de viaţă acolo unde moartea pare să fie definitivă. Ce să spere unul care îşi dăruieşte viaţa complet, fără să ţină nimic pentru sine?
"Acum sufletul meu este tulburat", destăinuie Isus. Calea pe care Isus o alege şi ne-o indică nouă este aceasta: "Tată, preamăreşte numele tău". Încrederea lui Isus este complet în mâinile Tatălui. Ca şi cum ar spune: Tată, eu sunt de acum aproape de moarte şi nu va fi glorie în moartea mea, se vor preamări, în schimb, cei care mă vor condamna; însă, iubirea ta, care încălzeşte bobul de grâu în pământul rece, nu mă va părăsi în întunericul mormântului.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Se poate întâmpla ca drumul ales de Isus să ne găsească pe noi în acest moment deprimat, având conştiinţa sărăciei noastre spirituale. Niciodată nu vom găsi în noi curajul, încrederea, pentru a face din orice moarte a noastră un act de dăruire, de abandonare filială, de încredere. Însă, avem în evanghelia de astăzi un cuvânt care trebuie să ne încurajeze. Spune Isus: "Eu, când voi fi înălţat de la pământ îi voi atrage pe toţi la mine".
Uneori, noi ne apropiem de Isus cu un interes superficial, care ne face să spunem, aşa cum au făcut acei greci, "Am vrea să-l vedem pe Isus". Şi Isus, în schimb, răstignit şi înviat, ne cucereşte, ne atrage, ne poartă cu toată forţa iubirii sale. Este suficient ca noi, cu docilitate, să ne lăsăm cuceriţi de el. Visul lui Isus este acela de a lua în stăpânire inima noastră, de a deveni legea noastră, o lege scrisă în inima noastră. Această nouă lege este el, Cristos, care încontinuu ne educă să ne încredinţăm toată viaţa noastră în mâinile Tatălui pentru a fi asemenea lui, un bob de grâu care moare şi care învie.
Lăudat să fie Isus Cristos!
