Iubiţi credincioşi şi dragi ascultători,
Filozoful grec Socrate este considerat ca unul dintre cei mai înţelepţi oameni din toate timpurile. Acest om care a trăit între anii 470 şi 399 î.C. şi-a dedicat viaţa demascării ignoranţei, a ipocriziei, a orgoliului la confraţii lui atenieni şi chemării lor la o radicală reexaminare a vieţii lor. "Viaţa neexaminată" a spus el, "nu merită să fie trăită". El a atacat opiniile populare cu privire la religie şi politică, şi a căutat să-i aducă pe oameni la o mai bună înţelegere a virtuţii, a dreptăţii, a pietăţii şi a conduitei corecte. A atras mulţi discipoli, în special, din rândul tinerilor.
Însă cei de la putere l-au arestat, l-au judecat şi l-au condamnat la moarte. A fost acuzat de false învăţături cu privire la stat, că a propagat idei revoluţionare şi a corupt tinerii din Atena. Familia şi prietenii lui au dorit să intervină pentru a schimba sentinţa, dar el nu i-a lăsat. Avea şi opţiunea să plece în exil din Atena, dar nu a dorit. A acceptat în schimb să bea otravă şi să moară. Generaţiile următoare de greci au ajuns să-l considere pe Socrate un martir pentru adevăr. Ei au hotărât să nu mai persecute pe nimeni, în baza convingerilor lui.
În timpul lui Isus, grecii au ajuns unul dintre popoarele cele mai liberale din lume. Diferite tradiţii religioase şi filozofice au înflorit în mijlocul lor şi au concurat pentru popularitate.
Vedem în evanghelia de astăzi că în mijlocul mulţimilor care au venit la Ierusalim pentru sărbătoarea Paştilor se aflau şi câţiva pelerini veniţi din Grecia. Nu le-a trebuit mult timp acestor greci să vadă că nu toate mergeau bine la Ierusalim. Aceştia s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii şi l-au rugat, zicându-i: "Am vrea să-l vedem pe Isus". De ce au dorit oare să-l vadă pe Isus? Unii comentatori sunt de acord că ei au venit pentru a-l avertiza pe Isus cu privire la gravitatea pericolului care îl înconjura, şi a-i sugera să plece cu ei în Grecia, pământul libertăţii. Răspunsul pe care l-a dat Isus, arată că era vorba, într-adevăr, despre moartea lui iminentă şi că el a ales să rămână şi s-o înfrunte, în loc să caute un mod de a scăpa de ea.
Iubiţi credincioşi şi dragi ascultători,
Mulţi oameni văd moartea ca pe o întrerupere a vieţii şi a misiunii lor. Însă Isus a văzut moartea ca o împlinire a vieţii şi a misiunii sale. De multe ori în trecut oamenii plănuiseră să-l prindă, dar Isus a scăpat întotdeauna din mâinile lor, deoarece "nu venise încă ceasul lui" (In 7,30; 8,20).
Acum însă a venit ceasul său. "A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat... Dar ce să zic: Tată, scapă-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta" (In 12, 23-27).
Isus foloseşte parabola bobului de grâu, pentru a explica faptul că fugind de moarte, atunci când vine ceasul, nu facem decât să ne limităm viaţa şi misiunea, ca bobul de grâu, care nu putrezeşte, ci "rămâne singur", în timp ce dăruindu-ne pe noi înşine până la moarte, atunci când vine ceasul, o facem să rodească, aşa cum bobul de grâu care putrezind în pământ "aduce mult rod". Astfel, Isus refuză în mod categoric orice ajutor uman sau divin, pentru a-şi prelungi viaţa pe pământ dincolo de voinţa Tatălui său. Glasul din cer confirmă că această decizie este, într-adevăr, voinţa lui Dumnezeu şi că pentru Isus, slujitorul fidel al lui Dumnezeu, moartea şi învierea sunt idealul misiunii sale.
Această relatare trebuie să fi constituit o încurajare puternică în credinţă pentru primii creştinii persecutaţi cărora le-a scris Ioan. Le arată că doar prin supunerea lui Isus la o moarte nemeritată, ei beneficiază de credinţă şi mântuire. "Cine-şi iubeşte viaţa, o va pierde, iar cine-şi urăşte viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică. Dacă-mi slujeşte cineva, să mă urmeze şi unde sunt eu, acolo va fi şi slujitorul meu" (In 12, 25-26).
Unde este Isus? Este în slavă, la dreapta Tatălui, după cum l-a văzut Ştefan, primul martir.
Însă, pentru a ajunge acolo, a trebuit să treacă prin porţile morţii, în ascultare faţă de voinţa lui Dumnezeu. Este realitatea lui Isus mort şi înviat, care trebuie să fie şi realitatea noastră, conştienţi fiind, că Isus va împlini, cu fiecare dintre noi ceea ce declarase solemn Martei, la moartea lui Lazăr, fratele ei: "Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi" (In 11,25).
Câteva exemple ne vor confirma această realitate care este şi a noastră.
1. Sfântul Ignaţiu, episcop de Antiohia, martirizat la Roma în 107, le scrie creştinilor din Roma, care voiau să intervină pentru el. "Vă rog fraţilor, să nu aveţi o bunăvoinţă nepotrivită faţă de mine; lăsaţi-mă să fiu hrana animalelor, prin care pot ajunge la Dumnezeu; eu sunt grâul lui Dumnezeu şi voiesc să fiu măcinat de dinţii fiarelor sălbatice, ca să pot deveni pâine curată a lui Dumnezeu; mai bine întărâtaţi animalele, ca să devină mormântul meu, şi să nu lase nimic din trupul meu, ca nu cumva, în timp ce voi muri, să devin o povară pentru cineva. Numai atunci voi deveni un adevărat ucenic al lui Cristos, când lumea nu va mai vedea trupul meu".
2. Sfântul Ioan Gură de Aur (349-407), exilat de împărăteasa Eudoxia, o nelegiuită, pe un pământ necunoscut, slăbit de suferinţe şi chinuit de călăi, se îmbolnăvi şi era pe moarte.
"Daţi-mi hainele cele mai frumoase, căci iată-l pe Mântuitorul pe care l-am aşteptat o viaţă întreagă, vine la mine", a spus el. S-a împărtăşit, făcând semnul crucii şi a rostit: "Slavă Domnului pentru toate câte mi s-au întâmplat".
3. La Roma, în 1928 murea Giulio Salvadori, poet şi profesor la universitatea din Milano. În ajunul morţii spuse preotului care-l îngrijea: "Mâine mă voi îmbrăca în hainele cele mai frumoase, deoarece de acum începe sărbătoarea mea".
4. Marele profesor universitar Contardo Ferini, apropiindu-se moartea, a dispus ca la sicriul lui să nu se cânte De Profundis, ci Magnificat ("Sufletul meu preamăreşte pe Domnul").
5. La fel, cardinalul Fischer, înainte de martiriu, a îmbrăcat veşmintele cele mai frumoase, zicând că merge la nuntă. Când a văzut eşafodul, şi-a aruncat bastonul din mână şi a zis: "Grăbiţi-vă picioare, noi suntem aproape de paradis" şi înainte de a muri a intonat Te Deum ("Pe tine, Dumnezeule, te lăudăm").
6. Regretatul papă Ioan Paul al II-lea, în dialogul cu scriitorul André Frossard, după ce au discutat despre destinul veşnic al omului, papa a spus: "Într-un fel trăieşti când la capătul vieţii te aşteaptă neantul, şi altfel trăieşti când la capătul vieţii te aşteaptă Dumnezeu".
Iubiţi credincioşi şi dragi ascultători,
Evenimentele pe care le vom celebra, începând cu duminica viitoare: Duminica Floriilor (cu intrarea triumfală a lui Isus în Ierusalim), Joia Sfântă (cu înfiinţarea sfintei Euharistii şi a sfintei Preoţii); Vinerea Sfântă (cu patima şi moartea lui Isus pe cruce); continuând cu Sâmbăta tăcerii, când Biserica veghează la mormântul Domnului; dar toate culminând cu Duminica Învierii, a victoriei lui Isus asupra morţii, ne arată că la capătul vieţii noastre ne aşteaptă Dumnezeu, şi pentru aceasta se cuvine să ne pregătim creştineşte la trăirea acestor evenimente, făcând o spovadă bună şi primind sfânta Împărtăşanie care este garanţia Învierii veşnice: "Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţa veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă" (In 6,54).
Închei repetând cuvintele regretatului papă: "Într-un fel trăieşti când la capătul vieţii te aşteaptă neantul (nu te aşteaptă nimic) şi altfel trăieşti, când la capătul vieţii te aşteaptă Dumnezeu". Amin.
