Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
A doua duminică a Postului Mare este celebrată sub semnul credinţei. Liturgia cuvântului ne-a prezentat câteva exemple, în care am văzut că încrederea în Dumnezeu, încrederea în cuvântul său, în lucrarea sa, garantează o viaţă binecuvântată. Lui Abraham i se cere o jertfă importantă şi în ochii lui se aşterne întunericul. Atâtea persoane, am văzut în lectura a 2-a, se simt acuzate, se simt condamnate. Este întuneric pentru ele. Apostolii, în evanghelie, îl aud pe învăţător vorbind despre patimă, despre moarte, despre despărţire. Ochii lor se întunecă.
De câte ori şi noi trebuie să trecem prin întuneric, prin noapte, pentru a putea desluşi începutul luminii? Cu ce putem asemăna viaţa noastră? Unii spun că viaţa omului este o luptă, o luptă care se termină cu moartea. Alţii, o aseamănă cu o barcă ce este purtată de valuri, încoace şi încolo, o barcă ce caută un ţărm liniştit, încercând să evite numeroasele pericole care se ivesc la tot pasul. Un mormânt etrusc a reprezentat viaţa printr-un săritor în apă. De pe o stâncă înaltă el se aruncă în mare, această imagine vrând parcă să indice zborul sufletului spre veşnicie de-a lungul traiectoriei timpului. Însă imaginea cea mai potrivită este, cred, cea a călătoriei, cea care conduce omul de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, de la timp la veşnicie.
Şi Sfânta Scriptură ne prezintă această călătorie a vieţii ca pe un pelerinaj pe care omul îl face parcurgând căile strâmte ale perfecţiunii până la slava cerului. Pe acest drum, creştinul întâlneşte două culmi: culmea Taborului - muntele slavei - şi culmea Calvarului: muntele durerii. Nimănui nu-i este posibil să întâlnească doar una din aceste culmi. Fiecare dintre noi, în această viaţă, gustă pe rând din aceste două stări.
Sfânta evanghelie de azi ne relatează că Isus i-a luat pe sine pe Petru, pe Iacob şi pe Ioan, aceeaşi ucenici care vor fi martorii agoniei sale în grădina Ghetsemani, i-a luat pe vârful unui munte şi acolo s-a schimbat la faţă înaintea lor.
"Învăţătorule, ce bine ne simţim aici". Momente deosebite, momente rare. Nişte momente de lumină pe drumul întunecat al vieţii. În pelerinajul pământesc experienţa Calvarului este, poate, mai consistentă decât experienţa Taborului. În viaţa noastră toţi păstrăm amintirea momentelor frumoase, pline de bucurie supranaturală, însă nu lipsesc momente în care ne întâlnim şi cu întunericul, cu rătăcirea; momente câteodată lungi, câteodată scurte; momente de încercare, când puterile noastre şovăiesc; momente de oboseală, de ariditate, atunci când intervine lipsa de interes sau de entuziasm pentru cele sfinte; momente de dubiu, în care tot ceea ce alimentează credinţa noastră pare absurd sau ireal. În aceste situaţii, de câte ori nu am strigat şi noi către cer, la fel ca Isus pe cruce: "Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?".
Iată, însă, evanghelia de astăzi insistă asupra credinţei, o credinţă care trebuie să fie în legătură cu persoana lui Isus Cristos, el este obiectul credinţei noastre. Isus vine în lume într-o condiţie de umilinţă, de sărăcie, trăieşte o viaţă plină de răbdare, de jertfă, o condiţie de multe ori diferită de a noastră. Isus acceptă chiar şi persecuţia, le vesteşte ucenicilor patima sa, o cale care presupune credinţa.
Ce înseamnă pentru noi, însă, schimbarea la faţă a lui Isus? Cei trei ucenici, care au asistat la acest moment, se gândesc că poate au fost scutiţi de experienţa morţii şi învierii lui Isus, din moment ce pe muntele Tabor în contemplă pe Isus în strălucirea sa. Cred, cu alte cuvinte, că pot ajunge la înviere fără să urce muntele Calvar. Însă, viziunea pascală, aşa cum am auzit, durează numai o clipă. Din nou se face noapte. Aceeaşi noapte care l-a învăluit pe Abraham, care a fost chemat de Dumnezeu să-l jertfească pe fiul său; aceeaşi noapte care învăluie atâtea persoane, care se simt condamnate, acuzate. Aceeaşi noapte îi învăluie pe apostolii care îl aud pe Isus vorbind despre patima sa. Treptat, strălucirea dispare, lumina se stinge, şi din acest abis al întunericului se aude un glas care proclamă: "Acesta este Fiul meu preaiubit, pe dânsul să-l ascultaţi!".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Drumul şi calea celui care crede, nu trebuie şi nu poate fi luminată decât de cuvânt, de acest cuvânt: lumina acestui cuvânt nu exclude noaptea, însă ne permite să înaintăm în noapte. Să nu ne facem iluzii că putem evita muntele Tabor sau că putem evita experienţa muntelui Calvar. Cele două realităţi sunt complementare şi însoţesc experienţa vieţii noastre de fiecare zi. Important este ca aceste două stări de viaţă să ne găsească pregătiţi, într-o veghere continuă, pentru că, atât experienţa Taborului, cât şi cea a Calvarului, operează mari schimbări interioare în care protagonist este chiar Dumnezeu.
Iată ce ne învaţă liturgia cuvântului din duminica a 2-a a Postului Mare: a venit timpul în care omul din noi poate fi transformat, schimbat, convertit. Există în noi această dorinţă de a ne depăşi limitele. Omul este făcut, aşa cum ştim, pentru veşnicie. Şi Isus, pe muntele Tabor, dă mărturie despre cea mai mare capacitate a omului, aceea de a trece dincolo de ceea ce el este şi de ceea ce el face. Omul are posibilitatea, capacitatea de a participa la această slavă dumnezeiască, la viaţa lui Dumnezeu, chiar în condiţia sa omenească.
Noi, creştinii, ne gândim că ne putem opri la jumătatea drumului, doar la o etapă, că putem să întrerupem drumul şi să absolutizăm o experienţă temporară, pe care o transformăm într-o experienţă definitivă. Există acest pericol, pericolul de a canoniza, de a transforma în infailibile anumite puncte de vedere care ne aparţin. După o experienţă de intimitate cu Isus, urmează o inevitabilă cădere în normalitate. Este acea experienţă luminoasă care continuă, dar continuă nu în strălucire, ci în obscuritate. Este acea schimbare la faţă care are în vedere preocupările de fiecare zi. Creştinii nu trăiesc niciodată în iluzii. Creştinii se încred în cuvântul spus de apostolul Paul: "Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va fi împotriva noastră?". Muntele Tabor pregăteşte Calvarul, dar acesta din urmă nu este doar un munte al durerilor, ci şi al bucuriei depline, complete, totale, al bucuriei fără sfârşit. Căci în dimineaţa Paştelui, muntele Calvar îşi primeşte lumina de la muntele Tabor, muntele speranţei, muntele slavei, muntele credinţei depline.
Lui Abraham i s-a cerut jertfa fiului său, fiind prevestirea lui Cristos care a crezut în planul lui Dumnezeu. Apostolii, Paul şi Timotei, pătimesc din cauza evangheliei pe care o vestesc, fiind continuatorii acelei mântuiri aduse de Isus.
Noi, ucenicii de astăzi ai lui Isus, avem datoria de a deveni pagini vii ale evangheliei sale, fideli acelor pagini care au fost scrise şi pecetluite cu sângele său. În momentele noastre de suferinţă, de încercare, să ne îndreptăm privirea spre acela care a fost astăzi proclamat de Tatăl ca "Fiul său preaiubit" şi către el să îndreptăm rugăciunea noastră, credinţa noastră şi scopul ultim al existenţei noastre. Amin.
