Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Lecturile pe care ni le propune liturgia cuvântului din această duminică ne prezintă două scene, două episoade care impresionează. Cel cu Abraham care se urcă pe muntele Domnului pentru a-l jertfi pe fiul său Isaac şi cel cu Isus care se urcă pe munte pentru a se schimba la faţă. Aparent doar scenariul este comun, muntele, pentru că în rest în prima situaţie este vorba de o jertfă, în cealaltă este prezentată o scenă de glorificare. Dacă însă Liturghia a pus alături cele două episoade biblice, trebuie să fie un motiv profund care trebuie găsit. În realitate este vorba de două motive profunde: unul cristologic şi unul antropologic, unul care se referă la Cristos şi unul care se referă la noi. Abraham, pentru a asculta de Dumnezeu, avusese curajul, la vârsta de 75 de ani, să părăsească pământul său, casa şi obiceiurile locului. La adânci bătrâneţi credinţa sa ajunge până acolo încât el este gata să asculte de porunca teribilă a lui Dumnezeu, care îl pune la încercare. Isaac era singura speranţă a împlinirii promisiunilor divine şi totuşi Abraham ascultă şi continuă să creadă că Dumnezeu îşi va ţine cuvântul dat, de aceea el merită şi titlul de părinte al credinţei. Dumnezeu însă nu voia moartea lui Isaac, ci credinţa şi ascultarea lui Abraham. Totuşi, Isaac are o funcţie singulară în istoria mântuirii. El anticipează figura lui Isus, fiul unul născut a lui Dumnezeu, fiu care va fi jertfit pentru mântuirea lumii. Ceea ce Abraham prin intervenţie divină a lăsat neîmplinit, va împlini Dumnezeu, care nu l-a cruţat pe propriul său fiu, ba chiar l-a dat la moarte pentru noi toţi.
Tradiţia creştină a văzut în Isus realizarea desăvârşită a jertfei lui Isaac. Cristos se urca pe Calvar purtând lemnul crucii pe care se va lăsa răstignit dăruindu-se, aşa cum spunem la sfânta Liturghie, de bunăvoie spre pătimire.
Evanghelia acestei duminici îl prezintă pe Isus transfigurat pe munte oferind o viziune anticipată a gloriei Domnului înviat şi a puterii sale lângă Dumnezeu Tatăl. După şase zile de la mărturisirea pe care Petru, în numele celor 12, o face la Cezareea lui Filip despre Cristos, Isus i-a luat cu sine pe Petru, Iacob şi Ioan şi i-a dus deoparte pe un munte. Acest munte a fost identificat din vechime ca fiind muntele Tabor, care se ridică solitar în câmpia Galileii. Cei trei apostoli sunt martorii privilegiaţi, aceia care într-o zi vor trebui să asiste şi la agonia lui Isus în Ghetsemani. Această realitate vrea parcă să ne spună că gloria şi pătimirea sunt două aspecte inseparabile ale unicului mister a lui Isus Cristos. Acolo, pe munte, Isus săvârşeşte miracolul transfigurării, al schimbării la faţă. Atunci, le-a apărut Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Isus. Moise şi Ilie primiseră amândoi revelaţii pe muntele Sinai, de aceea, ei reprezentau Legea şi profeţii, adică toată economia religioasă a Vechiului Testament. Evanghelia subliniază şi profunda impresie a celor trei, mai ales cea a lui Petru în faţa lui Cristos care strălucea în glorie. Petru, fără să ştie ce să zică, i-a spus lui Isus: "Învăţătorule, e bine că suntem aici. Hai să facem trei colibe. Una pentru tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie". Cei trei apostoli care l-au văzut până atunci pe Isus cu aspectul său extern, om ca toţi oamenii, acum îi contemplă divinitatea, contemplă chipul strălucitor al Fiului lui Dumnezeu. Spre sfârşitul episodului, un glas care vine din nori revelează şi identitatea celui care, pentru câteva momente, se schimbă la faţă în strălucire "Acesta este fiul meu preaiubit", dar acest glas nu se opreşte aici. Urmează un imperativ, o poruncă "Ascultaţi de el". Apostolii vor trebui să asculte cele ce le va spune Isus cu privire la soarta sa de Mesia, de slujitor suferind al lui Dumnezeu. Pentru a trăi, oamenii vor trebui să asculte de învăţăturile şi poruncile Fiului său. Glasul Tatălui auzit la botezul lui Isus inaugura prima fază a activităţii sale. Acum, la Schimbarea la Faţă, deschide cu sigiliu divin, cea de-a doua perioadă în care se îndreaptă spre Calvar. În timp ce coborau de pe munte, Isus le-a poruncit să nu spună nimănui cele văzute, decât atunci când Fiul Omului va fi înviat din morţi. Isus se întoarce la aspectul său obişnuit şi se îndreaptă spre Ierusalim, pentru a împlini lucrarea mântuirii. Pentru cei trei apostoli, care au păstrat în inimă experienţa trăită, acea viziune trebuia să fie o încurajare pentru credinţa lor. Iată deci, iubiţi credincioşi, ce ne descoperă lectura cristologică a liturgiei acestei duminici. Cristos ajunge la gloria sa, pe care ne-o anticipă la transfigurare, prin suferinţă, inaugurând astfel el însuşi calea îngustă care duce la viaţă. Experienţă unică deci, minunea de pe Tabor, o anticipare a Paştelui, a strălucirii Celui Înviat. Dar cei trei discipoli, coborând de pe munte se întreabă: Ce înseamnă a învia din morţi? Înţeleg greu şi ei. Nici crucea, nici gloria nu reuşesc să rupă vălul inimii. Ştiu însă să-şi pună întrebări. Se umple tăcerea cu întrebări cruciale, întrebări pe care nu le amână. Nu este poate un mod mai bun de traversare creştină a Postului Mare, decât ascultând şi punând întrebări. Este un post salutar care ajută credinţa noastră să crească în ciuda îndoielilor care asaltează. Trebuie curăţată, dezinfectată inima de nenumăratele banalităţi şi superficialităţi ce ne sunt strigate şi oferite ca adevăruri ale existenţei. Trebuie să facem mai mult spaţiu pentru tăcere, pentru reculegere în care ascultarea cuvântului să refacă ţesutul inimii. Trebuie refăcute, mai ales, în familie, în comunităţi raporturi mai adevărate şi autentice. Ascultând cuvântul lui Dumnezeu, chipul lui Isus ne apare mai strălucitor şi mai viu în adâncul inimii noastre. Amin.
