Stimaţi ascultători, iubiţi credincioşi,
Evanghelia după sfântul Marcu, ce ne-a însoţit duminică de duminică pe parcursul acestui an liturgic, ne conduce astăzi la întâlnirea cu Cristos, care se află în ultima etapă a vieţii sale, înainte de a urca la Ierusalim. Am văzut cum trecerea lui Isus prin cetăţile şi satele Palestinei devenise o provocare şi o speranţă: de peste tot mulţimile alergau la el, mai ales cei săraci, cei bolnavi, cei lăsaţi la marginea societăţii; toţi voiau să se apropie de el, să-l atingă, să-i vorbească, să dobândească vindecare... Şi, notează evanghelistul, Isus îi primea pe toţi, cerându-le un singur lucru: să aibă încredere, credinţă şi să renunţe la păcat.
Se pare că acest lucru l-a înţeles şi Bartimeu, un om fără vedere, un naufragiat al vieţii, care şedea şi cerşea la marginea drumului. Acest detaliu, "la marginea drumului", are o încărcătură profundă. În mod obişnuit drumurile, străzile, sunt pline de viaţă, oamenii merg într-o anumită direcţie, cu un anumit scop, spre o anumită întâlnire. Lui Bartimeu nu-i este permis aşa ceva: era normal ca el, care trăia la periferia vieţii, să rămână undeva, într-un spaţiu limitat, pe margine.
Dragi credincioşi, câţi oameni sau câţi dintre noi nu ne găsim într-o situaţie similară: chiar dacă ne bucurăm de lumina ochilor, trăim la periferia vieţii, fie ne-am aşezat la marginea drumului mulţumindu-ne cu firimituri de idei şi concepte de viaţă pe care ni le aruncă unii sau alţii, fie parcurgem drumuri care nu duc nicăieri... Cu alte cuvinte: viaţă fără sens, fără un scop, fără finalitate!
"Auzind că trece Isus, Bartimeu, a început să strige: Isuse, fiul lui David, ai milă de mine!" E strigătul dureros al unui om bolnav, dar e un strigăt plin de speranţă. De fapt, cine nu are speranţă nu mai strigă... disperarea e tăcută, nu mai comunică... Cred că nu există rău mai mare decât să ajungi să te complaci în propria orbire, să-ţi accepţi starea de cerşetor, să te mulţumeşti să stai pe marginea drumului, la periferia vieţii! Strigătul inimii, strigătul buzelor, strigătul vieţii, al fiinţei noastre care cere sens, lumină, este semnul unei lupte interioare, e semn că nu ne-am resemnat, că nu ne-am aşezat la marginea drumului. Şi mergând mai departe, eu cred că aceasta este adevărata rugăciune: conştient de propria slăbiciune, de propriile limite, de propria neputinţă, conştient că viaţa ta nu e numai a ta, ci e în mâinile lui Dumnezeu, strigi cu toată fiinţa ta, cu toată încrederea şi speranţa: Fiul lui David, ai milă de mine!
"Mulţi însă se răsteau le el să tacă, dar el striga şi mai tare..." Cât este de dureros: un om îşi strigă durerea şi în acelaşi timp speranţa şi este redus la tăcere! Dintotdeauna strigătul celui sărac, al celui bolnav, al celui care are nevoie, deranjează! Preferăm să nu-l auzim, să întoarcem ochii în altă parte... Şi dacă totuşi îndrăzneşte, atunci trebuie redus la tăcere... să-şi accepte soarta... aşa e viaţa! Şi nu mă refer aici doar la cei săraci din punct de vedere material, ci la toţi aceia a căror viaţă strigă după puţină înţelegere, dialog, iubire.
Doamne - scria pr. Lucian Farcaş într-una dintre reflecţiile sale!
Tu toate le ştii... Dar noi ştim să facem lucruri pe care tu nu le ştii şi nu le faci, noi ştim să facem lucruri pe care nu ni le-ai învăţat tu!
Doamne, tu toate le ştii... dar tu nu ştii să faci garduri, ziduri...
Noi le-am inventat! Ziduri groase, înalte, greu de trecut şi pentru tine,
Garduri cu spini, cu sârmă ghimpată,
să ne asigurăm împotriva acelora care, intrând în perimetrul nostru,
ar trebui să-i înţelegem, să-i găzduim, să-i iubim.
Doamne, tu toate le ştii, dar nu ştii să faci gratii...
Tot noi le-am descoperit,
pentru a fi siguri că nu intră nimeni în viaţa noastră.
Le-am aşezat în faţa ochilor, în faţa conştiinţei, în faţa inimii,
Pentru a avea justificare că nu putem ieşi sau intra
Atunci când ne cheamă dragostea.
Doamne, tu toate le ştii, dar nu ştii să faci cruci
Deşi ai lucrat în atelierul lemnarului.
În schimb noi ne pricepem, ştim atât de bine să cioplim
Cruci grele, ucigătoare, cruci ruşinoase şi înjositoare
Şi să le punem pe umerii celui slab, timid, nevoiaş, neajutorat.
Îţi aminteşti? ţi-am pregătit şi ţie una, mare şi grea,
Pe care aproape nu ai putut să o duci!
Da, ştim să reducem la tăcere, să stingem speranţe. Şansa omului este că Dumnezeu e altfel: "Chemaţi-l... Ce vrei să fac pentru tine?" Iubirea lui Dumnezeu îi îmbrăţişează pe toţi, în primul rând pe cei excluşi, pe cei fără speranţă, fără cuvânt! Pentru Dumnezeu fiecare om e important, de aceea se opreşte, intră în dialog şi, în această întâlnire a omului cu Dumnezeu, începe vindecarea. Bartimeu, înainte de a-şi recăpăta vederea a fost vindecat ca om: a auzit un glas, o chemare, care îi era adresată lui, cel redus la tăcere, care nu valora nimic în ochii celorlalţi, "a sărit în picioare, a alergat la Isus", iar întâlnirea cu Cristos i-a adus vindecarea.
Vindecarea omului - nu din punct de vedere fizic - în profunzimile fiinţei sale nu poate veni decât din întâlnirea cu Cristos. Dar, ca această întâlnire să aibă loc, omul trebuie să facă şi el ceva: să nu reducă la tăcere glasul interior al inimii, al conştiinţei care strigă, să asculte vocea care îl cheamă, să se ridice în picioare şi să alerge spre Cristos. Bartimeu îşi aruncă mantaua, sare în picioare, aleargă... Nu poţi să porneşti spre Cristos dacă nu te ridici din indiferenţă, din autosuficienţă, din obişnuinţă, nu poţi să mergi spre Cristos îmbrăcat cu haina omului vechi, târând după tine aceleaşi compromisuri, aceleaşi dezordini, patimi, păcate.
Dragi credincioşi, duminică de duminică, sau poate şi mai des, ascultăm cuvântul Domnului, auzim un glas care ne spune "vino, te cheamă..."
- Ştim să ascultăm acest glas?
- Suntem convinşi că ne este adresat nouă, că noi suntem destinatarii?
- Dorim cu adevărat să fim vindecaţi?
- Dorim să vedem ceea ce suntem cu adevărat, care este drumul vieţii noastre, care este sensul existenţei noastre, al zbuciumului şi al căutărilor noastre?
Pe una dintre străduţele ce coboară spre sanctuarul şi grota de la Lourdes se află o statuie reprezentând un orb, iar la baza acestei statui sunt scrise următoarele cuvinte: "A-ţi recăpăta credinţa înseamnă mai mult decât a-ţi recăpăta vederea".
Fie ca întâlnirea de astăzi cu Cristos să ne scoată de la periferia vieţii şi să ne aducă vindecarea!
