Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Luminaţi de credinţa pe care am primit-o în dar de la Dumnezeu, suntem în măsură să spunem şi să înţelegem multe lucruri şi semnificative despre existenţa creştină. Totuşi, ea rămâne mereu acoperită în mister. Poate tocmai de aceasta, Dumnezeu vrea să ne descopere câte ceva despre misterul vieţii. Şi o face prin intermediul asemănărilor.
Am auzit în una din asemănările din evanghelia de astăzi, cum Isus ne spune că împărăţia lui Dumnezeu se aseamănă cu un om care aruncă sămânţa pe ogorul său. Zi şi noapte, fie că doarme, fie că e treaz, sămânţa încolţeşte şi creşte, dar el nu ştie cum. Cristos prezintă în această parabolă aventura fascinantă a unei seminţe, care fiind aruncată în pământ urmează un proces şi ajunge la rod într-un mod care depăşeşte posibilităţile de percepere ale agricultorului.
Este o parabolă scurtă, dar destul de complexă. Un mesaj pe care îl regăsim şi în prima lectură din Cartea lui Ezechiel: "Aşa vorbeşte Domnul: Din ramurile cele mai de sus ale cedrului înalt, voi rupe o rămurea fragedă şi o voi planta pe un munte înalt. Ea va da ramuri, va face fructe şi va deveni un cedru falnic. Eu, Domnul, am vorbit şi o voi duce la îndeplinire".
Această imagine din Ezechiel precum şi parabola semănătorului ne dezvăluie intervenţia discretă şi miraculoasă a lui Dumnezeu în viaţa noastră, precum şi modul în care lucrează cu noi; stilul său, care este un stil de răbdare.
Dumnezeu, spune Isus, se aseamănă cu agricultorul care, după ce a aruncat sămânţa în pământ, aşteaptă răbdător momentul recoltei. Chiar dacă în timpul procesului de maturizare al recoltei, şi agricultorul trebuie să intervină cu munca sa, totuşi el nu va putea grăbi anotimpurile. Va trebui doar să aştepte cu răbdare maturizarea recoltei. Da, pentru că şi Dumnezeu aşteaptă. Şi ştie să o facă cu multă răbdare.
Iar noi, în viaţă, avem nevoie atât de mult de această atitudine de aşteptare şi de răbdare. De câte ori nu riscăm să compromitem recolta în ogorul vieţii noastre, pentru că ne pierdem răbdarea şi nu ştim să aşteptăm. Un părinte de familie, după ce îi dă o lecţie de morală fiului său rebel, îl trimite de acasă. Sau un bolnav, vrea ca după primele pastile să scape definitiv şi de toată boala sa. La fel şi un student, de abia mânjit cu bruma cunoştinţelor de specialitate, ar vrea să dea lecţii de profesionalism chiar maestrului său. Sau, un păstor de suflete, după câteva predici vrea să îi vadă convertiţi pe toţi enoriaşii săi. Şi aşa mai departe. E normal? Se pare că nu!
Trebuie să învăţăm din modul de acţiune al lui Dumnezeu: să aşteptăm, cu răbdare, dacă înţelegem că răbdarea nu înseamnă slăbiciune, nu e laşitate, ci este fructul iubirii, poate cel mai expresiv. Este rod al bunătăţii, al înţelepciunii. Există uneori şi riscul de a confunda răbdarea lui Dumnezeu cu o atitudinea de indiferenţă din partea lui. Sau, pentru că el nu vorbeşte ori nu ne ascultă când vrem noi, să credem că s-a îndepărtat de noi. Nimic mai greşit! Dumnezeu e acolo. Dar el aşteaptă şi când necazul intervine.
Aşteaptă de fapt răspunsul nostru, aşteaptă ca noi să creştem, să ne maturizăm în caritate. Aceasta îl interesează pe Dumnezeu, deoarece acesta este adevăratul nostru bine. Le-a spus oare servitorilor, care voiau să smulgă neghina din lan, că e mai bine să aştepte secerişul? Iar celor care voiau să taie smochinul neroditor, nu le-a cerut să mai aştepte măcar un an? Dumnezeu are răbdare. Şi e dispus să aştepte pentru a ne da timp să creştem.
Să creştem! Iată, aşadar, că în ceea ce ne priveşte, aşteptarea noastră are un obiectiv clar: să creştem în har. Dintr-o sămânţă mică şi neînsemnată, cât grăuntele de muştar, să devenim un arbore bogat, folositor. E vorba, cum spunea sfântul Ioan al Crucii, de preocupare, colaborare, şi, mai mult, speranţă şi încredere că Dumnezeu acţionează în lume, în mod ascuns, dar eficace, pentru a face ca împărăţia sa să se răspândească tot mai mult pe pământ.
În concluzie, am putea adăuga, că în evanghelia de astăzi Isus ne aminteşte noua logică a împărăţiei lui Dumnezeu. În mijlocul situaţiilor aparent fără ieşire, în faţa întrebărilor, un creştin matur nu se va lăsa descurajat şi paralizat, ştiind că deasupra sa este cineva care priveşte cu grijă şi face ca efortul său să dea roade.
Acest adevăr ni-l aminteşte şi sfântul Paul, atunci când le scrie corintenilor: "Eu am plantat, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească, aşa încât nici cel care plantează, nici cel care udă nu este nimic, ci Dumnezeu, cel care face să crească".
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
În duminica dinaintea solemnităţii Preasfintei Inimi a lui Isus, trebuie să amintim, în fiecare an, că în această zi de solemnitate, se celebrează Ziua Mondială de Rugăciune pentru sfinţirea preoţilor. Mai mult, anul acesta, când aniversăm 150 de ani de la moartea sfântului paroh de Ars, Ioan Maria Vianney, Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a dorit cu multă ardoare să declare în această solemnitate a inimii lui Isus inaugurarea unui an special dedicat sfintei Preoţii. Tema aleasă pentru anul jubiliar este "Fidelitatea lui Cristos, fidelitatea preotului", pentru a indica primatul absolut al harului, că noi iubim pentru că el ne-a iubit cel dintâi şi, în acelaşi timp, indispensabila adeziune a libertăţii care iubeşte, amintindu-ne că numele iubirii, în timp, este fidelitatea.
Propunând în faţa tuturor slujitorilor altarelor modelul preotului adevărat în persoana sfântului paroh de Ars, Sfântul Părinte doreşte să ofere tuturor o imagine a unui preot după inima lui Isus, o oglindă de simplitate, de sfinţenie, de iubire pastorală.
În scrisoarea pastorală cu privire la Anul Sfintei Preoţii, episcopul nostru sublinia că "Anul Sfintei Preoţii este o ocazie fericită prin care papa vrea să dea preoţilor o importanţă specială şi să spună cât de mult îi iubeşte şi vrea să îi ajute să trăiască cu bucurie şi fervoare vocaţia şi misiunea lor într-o cultură post-modernă, relativistă, secularizată şi laicizată, în care ei sunt chemaţi să trăiască şi să lucreze".
"De asemenea, acest an", continuă păstorul nostru, "este şi o oportunitate ca toţi să se roage împreună cu preoţii şi pentru preoţi, un prilej ca toţi preoţii să se regăsească în rugăciune şi să-şi orânduiască mai temeinic rolul lor benefic în societate, iar societatea şi poporul lui Dumnezeu să ia iniţiative pentru a-i ajuta să fie cu adevărat în slujirea oamenilor şi să aibă condiţii pentru a trăi vocaţia şi misiunea lor".
"În acest an", încheie Preasfinţitul, "în toate parohiile şi comunităţile parohiale, în casele călugăreşti, în casele surorilor şi ale asociaţiilor vor fi momente în care se vor intensifica rugăciunile şi se va analiza şi mai temeinic necesitatea spiritului de sacrificiu şi de apostolat, de care lumea are nevoie".
Ne dăm seama, aşadar, că nu e vorba de un eveniment privat şi special doar pentru preoţi, ci este implicat şi sensibilizat întregul popor al lui Dumnezeu, persoanele consacrate, familiile tinere, cei suferinzi, şi mai ales tinerii, aşa de sensibili faţă de marile idealuri trăite cu elan autentic şi fidelitate statornică.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Pe toţi cei care sunteţi de acord, că aşa cum omul nu se va putea lipsi vreodată de apă, de aer, de iubire, la fel, nu se va putea lipsi de credinţă, de religie, de preot, vă invit ca vineri seara să fim împreună în rugăciune cu Sfântul Părinte, care va recita rugăciunea Vesperelor în Bazilica "Sfântul Petru" din Vatican, înconjurat de mii de preoţi, episcopi şi cardinali, dar şi cu toate comunităţile noastre din dieceză, care vor fi în rugăciune, pentru a marca inaugurarea acestui parcurs de credinţă.
Să încredinţăm toate iniţiativele şi strădaniile din acest an, al Sfintei Preoţii, mijlocirii materne a Sfintei Fecioare Maria, mama Preotului Veşnic, pentru că împărăţia inimii Fiului său să cucerească toate inimile şi să se instaureze pe toată faţa pământului. Amin.
