Iubiţi credincioşi şi radioascultători,
Chiar şi astăzi, a cincea duminică a Paştelui, este tot ziua Paştelui, ziua învierii. Şi va rămâne aşa pentru fiecare duminică din an. Fiecare duminică este ca un semn al fidelităţii lui Dumnezeu; fiecare duminică va reveni de fiecare dată chiar dacă noi vom fi absenţi. Fiecare duminică revine pentru ca noi să-l putem întâlni pe Cristos cel înviat. Tocmai din acest motiv primii creştini repetau: "Nu putem să trăim fără duminică" sau "nu putem trăi fără să-l întâlnim pe Cristos cel înviat". Putem din start să aplicăm parabola abia ascultată la evanghelie la zilele săptămânii: viţa este duminica, iar mlădiţele sunt celelalte zile. Zilele de peste săptămână rămân fără rod, dacă nu au primit seva necesară din Liturghia duminicală.
Cuvântul lui Dumnezeu de astăzi subliniază necesitatea "de a rămâne" în Isus, o temă preferată de evanghelistul Ioan. În prima sa scrisoare afirma: "Cine păzeşte poruncile mele locuieşte în Dumnezeu şi Dumnezeu locuieşte în el". La fel şi în parabola citită astăzi, cuvintele "a rămâne" şi "a locui" sunt esenţiale. Imaginea viţei de vie şi simbolismul ei religios era destul de cunoscută ucenicilor. Unul dintre ornamentele la vedere ale templului construit la Ierusalim de Irod era tocmai o viţă de vie din aur cu struguri de mărimea unui om. Dar mai ales în Sfintele Scripturi tema viţei era una dintre cele mai semnificative pentru a exprima relaţia dintre Dumnezeu şi poporul său: "Dumnezeule al puterilor, întoarce-te, priveşte din cer şi vezi şi vizitează via aceasta, ocroteşte ceea ce dreapta ta a plantat, mlădiţa pe care tu ai cultivat-o!" sunt cuvintele Psalmului 80. La fel şi Isaia, în minunatul "cântec al viei" descrie deziluzia lui Dumnezeu faţă de Israel, via sa, pe care o îngrijise, o plantase, o apărase, dar de la care nu a primit decât roade amare. Iar profetul Ieremia îi reproşează poporului lui Israel: "Eu te-am plantat ca o vie rodnică şi de soi. De ce ai devenit o vie rea, sălbatică şi îndărătnică?" (2,21).
În cuvintele lui Isus din evanghelie descoperim o răsturnare a situaţiei: viţa nu mai este Israel, ci el însuşi: "Eu sunt viţa cea adevărată". Nimeni nu mai spusese aşa ceva înainte de Isus. Pentru a înţelege bine aceste cuvinte trebuie să le privim exact în contextul în care au fost rostite, adică în seara Cinei de Taină. În seara aceea discursul lui Isus adresat ucenicilor a fost lung, complex şi grav, exact aşa cum trebuia să fie în ultimele momente ale vieţii, ca un testament.
Isus este viţa, dar nu este o viţă izolată. De fapt, adaugă: "Eu sunt viţa şi voi sunteţi mlădiţele". Cei dintre dumneavoastră care sunt proprietarii unei vii sau au câţiva butuci de vie acasă înţeleg bine ce se întâmplă cu via primăvara. Din butucul curăţat, scurtat, cresc încet alte mlădiţe, alte "corzi", ajungându-se toamna la un butuc de vie foarte ramificat şi, dacă a plouat la timp, vor fi şi struguri din belşug.
Ucenicii sunt legaţi de Isus, de învăţătorul lor aşa cum mlădiţele sunt legate de vie, de butucul de vie: nu există vie fără mlădiţe, nici mlădiţe fără butuc. Este o legătură puternică. Odată cu Isus ia naştere o vie mai mare decât cea din Vechiul Testament şi are o nouă sevă, adică iubirea, însăşi iubirea lui Dumnezeu. Via lui Isus este o podgorie întreagă. Închipuiţi-vă podgoriile noastre de la Focşani, Huşi etc.
Papias, unul dintre părinţii apostolici a scris câteva cuvinte frumoase: "Vor veni zile în care se vor planta vii, cu zece mii de viţe, (de butuci) fiecare. Fiecare viţă va avea zece mii de mlădiţe şi fiecare mlădiţă va avea zece mii de struguri. Fiecare strugure va avea zece mii de boabe şi fiecare boabă zdrobită va da o măsură bogată de vin". Iată, aşa este iubirea lui Dumnezeu! Iată, aşa trebuie să fie iubirea noastră! Adevărată, abundentă, curată, plină de bucurie!
Evanghelia continuă astfel: "Orice mlădiţă este curăţată, ca să aducă mai mult rod". Da, tocmai cei care "aduc rod", cunosc şi momentul purificării. Din vreme în vreme, aşa cum se întâmplă în viaţa naturală, este necesară operaţia pentru a putea fi "fără pată" (Ef 5,27). Textul evanghelic nu vrea să spună că Dumnezeu trimite dureri şi suferinţe fiilor celor mai buni pentru a-i încerca şi a-i purifica. (Mulţi dintre cei care ascultaţi acum sfânta Liturghie la radio sunteţi poate bolnavi, neputând să ieşiţi la activităţile zilnice precum ceilalţi) Domnul nu are nevoie să intervină prin suferinţe pentru a-i face mai buni pe copiii săi. Viaţa spirituală este ca un drum, o creştere. Dar nu este o creştere de la sine, nu curge totul natural. Fiecare dintre noi trăieşte experienţa cum în interiorul său cresc şi fructe bune, dar şi sentimente rele, obişnuinţe egoiste, atitudini reci şi violente, gânduri răuvoitoare, invidii şi orgoliu... Aici trebuie tăiat, trebuie curăţat şi nu doar o singură dată, deoarece aceste sentimente revin mereu, chiar dacă în forme diverse. Nu există nici o vârstă care să nu pretindă schimbări, corectări... purificări.
Aceste renunţări, chiar dacă de multe ori foarte dureroase, ne purifică viaţa şi fac să curgă mai proaspătă în noi seva iubirii lui Dumnezeu. De şase ori, în opt rânduri, Isus repetă: "Rămâneţi în mine", "rămâneţi în viţă". Aceasta este condiţia pentru a aduce roade, pentru a nu ne usca, pentru a nu fi tăiaţi şi să ardem.
Oare ucenicii nu au înţeles aceste cuvinte în seara Cinei de Taină? Cel puţin poate s-au întrebat: "Ce înseamnă să rămânem în el dacă tocmai se pregăteşte să plece?" De fapt, Isus le arăta un drum simplu pentru a rămâne cu el: rămânem cu el dacă rămân în noi cuvintele sale. Acesta este drumul pe care l-a urmat sfânta Fecioară Maria, mama lui Isus. În luna mai ne amintim de virtuţile ei, cântăm litaniile sale... "trandafir tainic", "turn de fildeş", "casă de aur" etc. Maria a fost mereu puternic ataşată de Dumnezeu, nedezlipită de credinţă, foarte aproape de crucea lui Isus, îmbrăţişând-o şi ea, de fapt, îmbrăţişând picioarele însângerate ale Fiului... Ea "păstra toate - subliniez toate - în inima ei". În tradiţia bizantină există o splendidă icoană reproducând plastic această parabolă evanghelică. În centru este pictat butucul de viţă de vie pe care este aşezat Isus cu Sfânta Scriptură deschisă în mâini. Din butucul viţei pornesc doisprezece mlădiţe pe care sunt aşezaţi apostolii, fiecare având sfânta carte deschisă. Aceasta este icoana viei celei noi, imaginea noii comunităţi care îşi are obârşia în Isus, adevărata viţă.
Uneori vrem să exprimăm intuiţiile, sentimentele noastre, emoţiile cele mai calde, dar nu găsim cuvintele juste, capabile să exprime totul. Limbajul nostru este limitat. Isus însă nu s-a lăsat paralizat de această limită structurală a comunicării umane. Pentru a exprima şi transmite frumuseţea vieţii divine, dialogul dintre el însuşi, Isus şi Tatăl-Abba, Domnul nostru Isus a folosit imaginile cele mai simple şi pe înţelesul tuturor. Duminica trecută ne-a vorbit despre cum el este păstorul cel bun, iar noi suntem turma. Astăzi - că el este viţa, iar noi - mlădiţele.
Aş dori să închei predica gândindu-ne şi la chipul şi exemplul fericitului Ieremia Valahul. La 8 mai, adică acum două zile în urmă, am sărbătorit amintirea lui. Avem moaştele sale acum la sanctuarul din Oneşti. El este pentru noi mărturia că a sta mereu strâns uniţi cu viţa este posibil. Născut într-o familie credincioasă, a primit, aşa cum primeşte o mlădiţă, sevă dătătoare de rod bogat. A întreprins un drum lung pentru a ajunge în Italia şi a se consacra lui Dumnezeu, apoi s-a consacrat în chip deosebit celor săraci. Nu doar că s-a hrănit el din seva cea adevărată, dar i-a ajutat şi pe alţii să se hrănească şi să aducă rod. Acum Fericitul Ieremia s-a întors parcă mai aproape de butuc, aproape de noi, confraţii săi de neam şi credinţă.
Iubiţi credincioşi, vă doresc tuturor ca viţa cea adevărată care este Cristos să vă hrănească mereu cu pace şi bine în sfinţenie şi bucurie pe acest pământ şi cu sevă dătătoare de fericire veşnică, în ceruri. Amin.
