Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători
Lecturile de azi ne pun în contact cu realităţi pe care le experimentăm zilnic: boala şi moartea. Ascultând lecturile, la o primă vedere pare că ne transmit o stare de pesimism. Boala şi moartea lovesc fără încetare. Toţi am lăcrimat şi am fost cuprinşi de durere când cei de lângă noi, cei dragi: prieteni, rude, cunoscuţi s-au îmbolnăvit sau ne-au părăsit.
Aceasta era şi constatarea Vechiului Testament: boala şi moartea lovesc, indiferent că omul este drept sau nedrept. Părea că moartea este cea mai puternică. Psalmistul strigă la un moment dat: "Este vreun om care să poată trăi şi să nu vadă moartea, care să poată să-şi scape sufletul din locuinţa morţilor?" (Ps 89,48). De aici şi sentimentul de lipsă de sens al autorului altui psalm: "Cel ce moare nu-şi mai aduce aminte de tine; şi cine te va lăuda în locuinţa morţilor" (Ps 6,5).
"Doamne, mai poate cineva să te laude în mormânt? Sunt cunoscute oare minunile tale în întuneric şi dreptatea ta în ţara uitării?" (Ps 87,11-13).
Întrebarea care se naşte de pe buzele multora era următoarea: Moartea este, într-adevăr, puternică şi face ravagii, dar există oare ceva mai tare decât moartea? Moartea produce frică şi-şi întinde umbra ei asupra vieţii, făcând-o neliniştită, chinuită. Există însă vreo ieşire din această stare?
În găsirea unui răspuns, ne ajută Cartea Cântarea Cântărilor care la un moment dat constată: "Iubirea este tare ca moartea" (Ct 8,6). E adevărat: moartea face ravagii, tulbură, distruge, dar există ceva tot la fel de puternic: iubirea. Ea ridică, înalţă, construieşte şi merge până dincolo de existenţă, întocmai ca moartea.
În această zbatere şi frământare apare răspunsul Noului Testament. Este cineva care-i mai tare decât moartea. A coborât între noi, s-a născut la Betleem în sărăcie, le-a vorbit oamenilor, a fost condamnat la moarte şi răstignit, dar a înviat. A biruit moartea cu moartea pe moarte călcând. Iată de ce cântăm când pomenim un răposat sau îl conducem pe ultimul drum: "Măreţ biruitor al morţi / Isuse, falnic împărat / Tu Tatălui ceresc mărire / Iar nouă viaţa ne-ai redat".
Isus este prezentat în evanghelie ca profet puternic nu numai prin cuvinte, ci şi prin fapte: învinge forţele răului şi ale morţii. El este de partea omului, solidar cu durerea, el este pentru viaţă. Sunt relatate două episoade legate între ele: femeia suferindă de doisprezece ani de o boală; fiica lui Iair în vârstă de doisprezece ani, care reprezintă suferinţa nevinovată.
Spuneam la început că lecturile par să ne conducă spre o stare de pesimism. Însă ele deţin secretul optimismului. Femeia bolnavă de hemoragie, cu credinţă, se apropie de Cristos pentru a-i atinge hainele şi este vindecată. Iair, un fruntaş al evreilor, se apropie la fel, cu credinţă şi smerenie pentru a cere vindecarea fiicei sale. "Nu te teme, îi spune Isus, credinţă să ai". Şi fiica lui este înviată.
Două persoane care ne arată soluţia, cheia neliniştilor şi disperărilor noastre: credinţa, căutarea lui Cristos, urmarea lui. Admirăm cum femeia îl urmează în mulţime cu gândul de a-l atinge, cum Iair merge lângă Isus până la casa lui.
a. Vedem în primul rând cum Domnul dă morţii un sens şi o speranţă. Fiica lui Iair dormea, cei dragi ai noştri dorm, noi vom dormi, toţi în aşteptarea Domnului care vine să pronunţe din nou acele cuvinte de odinioară: "Talita kum - Îţi spun scoală-te".
"Numai credinţa în Cristos îl poate călăuzi pe om către acel pas extrem şi să-i însenineze faţa. Prin Cristos şi în Cristos se lămureşte enigma durerii şi a morţii, care fără evanghelia sa ar fi de nesuportat" (GS 22).
Se povesteşte că un bătrân se îmbolnăvise grav. Parohul său s-a dus să-l viziteze acasă. Abia intrat în camera bolnavului, preotul a observat un scaun liber, aşezat într-o poziţie ciudată, îndreptat spre patul în care şedea bătrânul. L-a întrebat la ce serveşte scaunul respectiv, dat fiind că era gol.
Bolnavul i-a răspuns încercând să-şi însoţească răspunsul cu un zâmbet: "Îmi imaginez că Isus şade pe acest scaun şi aşa, înainte de a veni dumneavoastră îi vorbeam... Mult timp îmi era greu să mă rog, până când un prieten mi-a explicat că rugăciunea constă în a vorbi cu Isus. Astfel, acum mi-l imaginez aşezat pe acest scaun din faţa mea şi îi vorbesc şi ascult ce-mi răspunde. De atunci, rugăciunea nu mai este o greutate pentru mine".
Câteva zile mai târziu, fiica bătrânului a venit la parohie pentru a anunţa moartea tatălui ei. "L-am lăsat singur pentru un timp, a spus ea. Când m-am întors în cameră, l-am găsit mort, cu capul aşezat pe scaunul liber pe care-l dorea mereu aproape de patul său".
Evanghelia ne arată că moartea, datorită lui Cristos, a încetat de a mai fi o sentinţă fără apel, un eveniment fără speranţă; viaţa continuă şi după moarte pentru toţi aceia care ştiu să-şi folosească timpul spre slava lui Dumnezeu, cum spune Isus: Cine îşi pierde viaţa pentru mine, o va afla (Mt 10,39).
Dumnezeu ne-a creat pentru viaţă. Rămâne faptul că moartea înspăimântă, lasă un gol care rămâne şi numai cu greu reuşim să mergem înainte. Atâtea experienţe dureroase de moarte ne pun la încercare şi ne lasă cu întrebarea: de ce? Răspunsul este dificil dacă nu imposibil, dacă nu credem cu adevărat că Isus a venit pentru a ne mântui, pentru a ne da speranţa dincolo de moarte.
Creştinul trăieşte exact ca un călător, ne spune Clement din Alexandria. Suntem ca nişte turişti care părăsesc o ţară fără prea multă nostalgie pentru că se întorc în patria lor.
b. În al doilea rând, evanghelia ne arată că aceia care se asociază cu cel care a biruit moartea înving şi ei la rândul lor şi sunt copleşiţi cu binecuvântări.
Condiţia necesară pentru ca Dumnezeu să acţioneze în favoarea noastră este credinţa. Domnul priveşte în inima oamenilor, observă forţa şi siguranţa credinţei femeii şi a lui Iair şi le ascultă rugăciunea. Multe persoane sunt întâlnite şi vindecate de Cristos pentru că inima lui este deschisă pentru toţi cei care se simt neliniştiţi, cărora le este sete de viaţă, de iubire; el îi primeşte pe toţi. Pentru ambele persoane, credinţa provoacă intervenţia lui Isus.
Credinţa salvează: credinţa ajunge să-i smulgă o minune "involuntară" pentru femeia bolnavă; atitudinea părinţilor fetei moarte care cred cu tărie în el. Cei care observă din afară, mulţimea curioasă şi necredincioasă, nu înţeleg puterea sa şi îl iau în râs atunci când afirmă că fata doarme şi nu a murit. Este lipsa credinţei! Ne revine nouă să alegem de care parte să stăm: de partea mulţimii care priveşte doar din exterior sau de partea celor care au crezut în el?
Un tânăr a venit la un înţelept cu o întrebare: "Învăţătorule, mulţi au venit la tine şi au găsit răspunsuri la întrebările lor. Am venit şi eu azi. Sunt frământat: ce ar trebui să fac să mor frumos". "Tinere, i-a spus înţeleptul, cu o zi înainte de a muri îmbracă-te cu cămaşa cea mai curată, puneţi costumul cel mai bun pe care îl ai, aranjează-te şi aşa vei muri frumos". "Bine, bine, i-a spus acesta nedumerit, dar de unde să ştiu eu care este ziua care precedă moartea". "Tocmai aici e problema, îi răspunse învăţătorul, pentru că nu ştii va trebui să te îmbraci frumos în fiecare zi".
Credinţa trăită în fiecare zi: la aceasta ne îndeamnă şi a doua lectură de azi. Apostolul Paul invită să facem alegeri concrete. Modalitatea pentru "a ajunge" la cel care este în nevoie trebuie să o găsească fiecare. Important este de a face aceasta cu bucurie şi generozitate.
Ne rugăm la final cu psalmistul "Doamne, învaţă-ne să ne numărăm bine zilele ca să căpătăm o inimă înţeleaptă" (Ps 90,12). Amin.
860 accesări.
