"Mărire Tatălui care ne-a creat, mărire Fiului care ne-a mântuit, mărire Duhului Sfânt care ne-a sfinţit"
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Celebrăm astăzi nu un eveniment din istoria mântuirii, aşa cum facem în marile sărbători ale anului liturgic, ci celebrăm un mister, misterul fundamental, misterul prin excelenţă al credinţei noastre, misterul din care izvorăşte întreaga istorie a mântuirii, misterul ce face să se deosebească religia noastră creştină de toate celelalte religii.
Poporul evreu adora un singur Dumnezeu, pe Iahve. Cunoştea unitatea absolută, dar nu diversitatea. Popoarele păgâne adorau mai mulţi dumnezeu. Cunoşteau diversitatea, dar nu unitatea. Religia creştină cunoaşte unitatea în diversitate, un singur Dumnezeu în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Biserica ne invită astăzi nu să facem şi să ascultăm discursuri savante, explicaţii teologice înalte, ci să ne plecăm fruntea şi să adorăm misterul.
Într-un admirabil discurs închinat Sfintei Treimi, sfântul Grigore din Nazianz spunea: "A-l preamări pe Dumnezeu e pentru om ca şi cum ar traversa un ocean nemărginit pe o plută sau a se lansa pe cerul înţesat de stele cu nişte aripi minuscule. Nici duhurile cereşti nu au forţa de a-l adora pe Dumnezeu aşa cum se cuvine. Cu toate acestea, Dumnezeu preferă în locul darului ce vine dintr-o mână bogată, darul care vine dintr-o mână săracă, dar care este făcut cu dragoste".
Cu sentimente de sărăcie, de umilinţă şi de dragoste ne apropiem şi noi în aceste momente de misterul de nepătruns al Sfintei Treimi, nu atât pentru a-l înţelege, cât mai ales pentru a-i aduce închinarea şi adoraţia noastră. Nu pentru a-l înţelege, căci misterul Sfintei Treimi depăşeşte puterea de înţelegere a minţii omeneşti. Sfântul Augustin scrie în Confesiunile sale că rar se găseşte un suflet care vorbind despre Sfânta Treime ştie despre ce vorbeşte. Dacă Fiul lui Dumnezeu făcut om nu ne-ar fi descoperit acest mister, nici o minte omenească nu ar fi putut să-l descopere vreodată. De aceea Isus ne spune şi nouă ceea ce îi spunea odinioară apostolului Toma: "Fericiţi cei care cred fără să fi văzut".
Să facem o comparaţie cu soarele. Noi nu putem privi fix soarele, sau, dacă-l privim fix, orbim. Nu fiindcă soarele este întunecos, ci fiindcă este prea luminos, iar ochii noştri sunt prea slabi. La fel, ochii minţii noastre nu pot privi misterul Sfintei Treimi fără a orbi, nu pentru că el este întunecos, ci pentru că este prea luminos, iar ochii minţii noastre sunt prea slabi. Dar pe noi prea puţin ne interesează să cunoaştem despre soarele de pe cer dimensiunile lui, compoziţia chimică, procesul de ardere, câte grade sunt la interior, câte la exterior. Suntem mulţumiţi şi fericiţi să ne bucurăm de lumina şi de căldura lui. Ne este de ajuns. La fel stau lucrurile cu misterul Sfintei Treimi. N-are rost să ne chinuim mintea să dezlegăm misterul, să căutăm explicaţii teologice savante, căci s-a spus, pe bună dreptate, că religia noastră creştină nu se bazează pe explicaţii, ci pe persoane, pe cele trei persoane divine, din care ne vin toată lumina adevărului şi toată căldura iubirii.
Din păcate, pentru mulţi creştini, în marea lor ignoranţă religioasă, misterul unui Dumnezeu în trei persoane, dacă nu este de-a dreptul o insultă la adresa raţiunii umane, o absurditate, în tot cazul se reduce la o idee abstractă, fără interes şi fără vreun impact în viaţa concretă; un fel de rebus, un fel de ghicitoare pe care nimeni nu poate să o dezlege, oricât şi-ar bate capul.
Un scriitor francez a făcut acum câţiva ani un sondaj rapid la un număr de 40 de studenţi dintr-un mare oraş din Occident. Toţi respondenţii erau creştini, botezaţi în numele Sfintei Treimi. Întrebarea a fost una singură: "Ce părere ai despre Dumnezeu?". Toate răspunsurile primite, în esenţă se pot reduce la trei. Primul: "Dumnezeu este o fiinţă extrem de vagă, cineva sau ceva, o umbră, o idee, nu se ştie exact ce e". Al doilea: "Dumnezeu e o fiinţă care se află extrem de departe, undeva în înălţimile cerului, ascuns printre stele, şi pe care, bineînţeles, nu-l interesează câtuşi de puţin ce se întâmplă jos pe pământ". Al treilea: "Dumnezeu este o fiinţă extrem de bătrână. Sărmanul! Are veşnicia în spate".
Iată, o adevărată caricatură a lui Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul, Dumnezeu Sfântul Duh, Dumnezeul treimic, Dumnezeul revelat lumii de Isus Cristos, Dumnezeul în care trebuie să creadă omul ca să fie creştin, e cu desăvârşire necunoscut. Isus Cristos, Dumnezeu şi om, care-l descoperă pe Tatăl şi-l trimite pe Duhul Sfânt, este inexistent. Autorul nu se îndoieşte că principala cauză a ateismului contemporan este degradarea revelaţiei pe care Cristos ne-a făcut-o cu privire la Dumnezeu, degenerarea Dumnezeului treimic într-un deism vag: Dumnezeul masonilor, marele arhitect al universului, Dumnezeul filozofilor, al raţionaliştilor, Dumnezeul ceasornicar al lui Voltaire, Dumnezeu fiinţă supremă, plăsmuire a minţii omului. Ce să facă lumea cu o asemenea caricatură de Dumnezeu? O idee vagă, abstractă, un Dumnezeu care a proiectat universul şi l-a pus în mişcare, el văzându-şi de fericire undeva sus de tot şi pe deasupra şi bătrân. Cu un asemenea Dumnezeu s-a ajuns astăzi la acest fenomen nemaiîntâlnit vreodată în istoria omenirii, pe care Conciliul al II-lea din Vatican îl numeşte ateismul maselor. Deismul unei elite de filozofi s-a transformat într-un ateism în masă.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Pentru creştinul conştient de credinţa sa, Dumnezeu este revelat de Isus Cristos. "Dumnezeu este iubire", aşa îl defineşte sfântul Ioan. Şi tocmai pentru că este iubire, Dumnezeu este în trei persoane. Iubirea este interpersonală, numai persoanele pot iubi. Nu există iubire dacă nu există un "eu", un "tu", un "noi". Dumnezeu nu este un solitar, un Dumnezeu care se iubeşte numai pe el însuşi, un avar egoist ce se iubeşte numai pe sine, închis în el însuşi, un Narcis din mitologia păgână, îndrăgostit de propria-i imagine pe care o vede în oglinda apei. Tocmai fiindcă e iubire, Dumnezeu e familie, e comunitate, e comuniune, dăruire totală reciprocă. Tot ce are o persoană divină dăruieşte celorlalte persoane. "Eu sunt în Tatăl şi Tatăl e în mine. Tot ce are Tatăl e al meu", spune Isus în Evanghelia după sfântul Ioan. Mai mult, fiindcă Dumnezeu este iubire, el din iubire a creat lumea, l-a creat pe om, ca să intre într-un dialog de iubire, de comuniune cu omul. Nici universul, nici omul, nu-şi găsesc sensul, explicaţia, decât în iubirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este doar o inteligenţă care proiectează şi creează lumea, ci el este o inimă, şi tocmai pentru că este o inimă el proiectează şi creează lumea.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Prin taina Botezului omul este primit în familia lui Dumnezeu cel treimic, în calitate de fiu adoptiv. Şi toţi cei care trăiesc ca fraţi în familia lui Dumnezeu trebuie să trăiască în aceeaşi iubire, comuniune, dăruire reciprocă. Pentru aceasta s-a rugat Isus în ajunul morţii sale, "ca toţi să fie una, aşa cum noi una suntem".
"Fiţi imitatorii lui Dumnezeu, ca nişte fii preaiubiţi", ne îndeamnă apostolul Paul. Dar cele trei persoane divine nu sunt pentru noi doar un model de iubire la care privim de departe. Ele coboară la noi şi-şi stabilesc locuinţa în noi. "Dacă cineva mă iubeşte", spune Isus, "Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el". Vom veni toţi trei, eu, Tatăl şi Duhul Sfânt, şi ne vom face lăcaş la el.
Minţile cele mai luminate, filozofi precum Platon, considerau că Dumnezeu nu poate coborî la oameni, nu se poate amesteca cu oamenii, ar fi un lucru nevrednic de divinitate. Cristos, Fiul lui Dumnezeu, care a coborât între oameni, ne-a descoperit că cele trei persoane divine coboară la om, caută intimitatea şi comuniunea cu omul, îşi fac locuinţa în inima omului.
Sfânta Tereza de Avila vorbeşte despre un castel, castelul interior, în care trăia în comuniune intimă şi în dialog permanent cu cei trei oaspeţi divini.
Fericita Elisabeta a Sfintei Treimi, o contemplativă din zilele noastre, numea persoanele divine "cei trei ai mei". Şi exclama fericită: "Am găsit paradisul pe pământ, căci paradisul e Sfânta Treime, iar Sfânta Treime este în mine".
Michel Quist, un mare poet francez, mort cu câţiva ani în urmă, scria în una din cele mai frumoase poezii ale sale: "Mama a oprit pentru o clipă landoul copilului, iar eu m-am apropiat de el ca să o întâlnesc pe Sfânta Treime, care locuieşte în sufletul curat. Copilul doarme. Ochii închişi privesc spre interior. Pieptul i se ridică încetişor. Parcă viaţa din el şopteşte: «Casa e locuită. Doamne, tu eşti aici». Te ador în acest copilaş, care încă nu te-a desfigurat. Ajută-mă să fiu iarăşi ca el, să regăsesc chipul tău şi viaţa ta atât de adânc înmormântate în inima mea".
Iată, aşadar, iubiţi fraţi şi surori în Cristos, dragi ascultători, ce este misterul Sfintei Treimi pe care îl celebrăm astăzi. Nu doar o dogmă rece, un adevăr de credinţă abstract, pe care încercăm să-l cunoaştem, ci o realitate sublimă, ce trebuie să ne modeleze şi să ne transforme permanent viaţa. Este o prezenţă vie. La Botez am devenit templu, locuinţă a Sfintei Treimi. Cea mai importantă preocupare a vieţii noastre trebuie să fie aceea de a nu izgoni prin păcat de la noi pe cei trei oaspeţi divini, ci de a trăi în intimitate şi în permanent dialog de iubire, de rugăciune cu ei, de a ne strădui să înfrumuseţăm, să împodobim locuinţa lor cu virtuţi, cu faptele trăirii creştine. În felul acesta, avem speranţa că atunci când în agonie fiind, ni se va spune la căpătâi emoţionanta rugăciune: "Suflete creştin, părăseşte lumea aceasta în numele Tatălui care te-a creat, în numele Fiului care te-a mântuit, în numele Sfântului Duh care te-a sfinţit". Cele trei persoane divine cărora le-am oferit în viaţă găzduire, de la botez până la mormânt, ne vor găzdui pentru veşnicie în lăcaşul sfânt al paradisului. Amin.
