Ap 11,19a;12.1.3-6a.10ab; Ps 44; 1Cor 15,20-27; Lc 1,39-56
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem în ziua de 15 a lunii august. Este luna în care mulţi dintre prieteni, cunoscuţi sau rude se întorc din diaspora pentru o binemeritată vacanţă şi o durabilă - sperăm - refacere a energiilor trupeşti şi sufleteşti.
Este luna în care în multe parohii se celebrează sărbătoarea hramului, fiind o ocazie bună pentru familii de a se reîntâlni într-un cadru sărbătoresc. Printre acestea se află şi parohia noastră, a catedralei romano-catolice din Iaşi, care astăzi îmbracă haină festivă solemnă, cinstind-o pe Preacurata Fecioară înălţată cu trupul şi sufletul la cer.
De fapt, sărbătoarea de astăzi se va prelungi şi completa cu cea de peste o săptămână, când o cinstim pe Preacurata încoronată ca regină a cerului şi a pământului.
Privind catedrala veche, mică şi neîncăpătoare, dar statornică în aşteptarea zilei finale a renovării şi catedrala nouă măreaţă, spaţioasă şi primitoare cu toţi cei care-i trec pragul, eşti ispitit să crezi că sărbătoarea hramului catedralei vechi, dacă nu se poate celebra în interiorul ei, nu are niciun farmec.
Se prea poate, dar să nu uităm că cea înaintea căreia s-au deschis cerurile spre a o primi cu toată onoarea şi închinarea pe care le merită, aşteaptă să fie cinstită astăzi în sanctuarul inimii tuturor fiilor săi prin rugăciunea şi închinarea lor plină de evlavie şi iubire.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Dintre toate sărbătorile Mariei aceasta este sărbătoarea bucuriei desăvârşite, singura în care nu e loc de nicio umbră de tristeţe.
Căci, dacă a fost bucurie mare pentru Preacurata când l-a născut pe Mântuitorul lumii, acea bucurie a fost umbrită de sărăcia condiţiilor în care s-a născut.
Dacă a fost bucurie mare pentru Preacurata la vederea Fiului ei înviat, acea bucurie a fost umbrită de amintirea tristă a suferinţelor agoniei, pătimirii, răstignirii şi morţii pe cruce.
Dacă a fost bucurie mare pentru Preacurata la momentul înălţării Fiului ei la cer, acea bucurie s-a amestecat cu durerea mamei care se desparte de singurul ei copil.
Însă înălţarea Sfintei Fecioare la cer înseamnă sfârşitul oricărei tristeţi, al oricărei dureri întrucât Mama îşi reîntâlneşte Fiul în Paradis.
Prin urmare, împărtăşim şi noi astăzi această bucurie a Mamei noastre cereşti în speranţa şi aşteptarea revederii noastre cu ea în paradis, pentru că acesta este destinul nostru şi nu altul, aceasta trebuie să fie preocuparea noastră şi nu alta: a ne revedea cu Mama noastră cerească şi cu Fiul ei, Isus, în paradis.
Fericitul Ludovic de Granada îşi imaginează ce s-a petrecut când Maria şi-a făcut intrarea triumfală în paradis cu trupul său frumos, glorios, înviat. Apariţia ei a provocat nu numai uimire şi admiraţie, dar şi un soi de ceartă printre locuitorii cerului. Toţi voiau să fie a lor. "E a noastră", susţineau sfinţii, "pentru că, aparţinând neamului omenesc, a avut un trup ca şi noi". "Ba e a noastră", strigau îngerii, "fiindcă în trup omenesc a fost mai curată şi mai nevinovată decât noi, îngerii". "Ba e a noastră", strigau mamele, "fiindcă a fost mamă, ca şi noi". "Ba e a noastră", strigau fecioarele, "fiindcă a fost fecioară ca şi noi". "Ba este a noastră", strigau martirii, "fiindcă ea e mai martiră decât noi. Pe Calvar ea a suferit în inima ei mai mult decât am suferit noi în trupurile noastre". La un moment dat intervine Isus şi pune capăt disputei: "Ea nu va sta în mijlocul vostru, ci deasupra". Şi, luând-o de mână, o aşază pe tronul pregătit mamei sale alături de tronul său.
Într-adevăr, nu se cădea ca Isus-Dumnezeu să lase trupul mamei sale pradă descompunerii, putrezirii, care nu este altceva decât semnul blestemului venit asupra noastră din cauza păcatului lui Adam: "Ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce". Maria nu putea fi lovită de un asemenea blestem, de vreme ce a fost scutită de păcatul strămoşesc din prima clipă a zămislirii sale.
Orice popor care îşi respectă eroii şi oamenii mari, de cele mai multe ori păstrează intactă casa în care au locuit măcar un timp şi o transformă în muzeu sau casă memorială.
Dacă astfel procedează oamenii cu cele ale oamenilor, oare cum ar fi putut Cristos să distrugă, să lase pradă putrezirii trupul mamei sale care i-a fost locuinţă vie, timp de nouă luni de zile, a fost chivotul viu în care a sălăşluit nu doar un om mare, ci însuşi Dumnezeu?
Privind-o pe Maria înălţată cu trupul şi cu sufletul în gloria cerească, noi vedem ca într-o oglindă destinul nostru viitor. De vreme ce Maria, o fiinţă umană ca noi, a ajuns în gloria cerească, avem speranţa că şi noi vom ajunge cu trupul şi cu sufletul acolo unde a ajuns ea.
Pentru a ajunge în cer alături de Mama noastră avem nevoie de convertirea sinceră a inimii şi de statornicia în lupta împotriva răului. Iar în această luptă, ca în orice altă luptă, avem nevoie de arme, dar nu de orice fel de arme, ci de armele credinţei. O armă deosebit de puternică în această luptă este rugăciunea rozariului, rugăciunea inimii, acest dialog zilnic pe care, ca nişte copii care o iubesc şi ţin la mama lor, noi trebuie să-l avem cu Mama noastră cerească.
Se spune că la Medjugorje se ajunge nu atunci când vrea cineva, ci atunci când este chemat de Maica Domnului şi că acolo se primeşte răspuns la multe dubii, frământări, sau întrebări atunci când mai puţin te aştepţi şi în modul în care mai puţin te aştepţi.
Cineva care a participat odată la un pelerinaj, împărtăşea următoarea experienţă: era dimineaţa, devreme, şi se aflau la baza colinei de unde începe traseul cu parcurgerea misterelor rozariului. În timp ce se recita crezul, privind pe jos, a zărit o cruciuliţă care avea la capăt un ineluş de sârmuliţă. Se vede că înainte făcuse parte dintr-un rozariu. Cu siguranţă fusese pierdută de cineva, fără să-şi dea seama. Ca să nu fie călcată în picioare de numeroşii pelerini, a luat-o şi a ţinut-o în mână cu gândul să o păstreze ca amintire. Ajunşi la cel de-al treilea mister, în timp ce preotul făcea o scurtă reflexie asupra misterului contemplat, la un moment dat, a zărit undeva mai sus pe traseu atârnând de ramura unui arbust un rozariu. Imediat l-a străfulgerat un gând: n-o fi chiar un rozariu fără cruce.
Când lumea s-a pus în mişcare spre următorul mister, urmărind ca nu cumva cineva să ia acel rozariu, apropiindu-se de acel arbust, nu mică i-a fost mirarea când a observat că, într-adevăr, era un rozariu fără cruce. Imediat l-a luat şi a şi prins cruciuliţa de el. Se potriveau foarte bine.
Acel rozariu găsit şi reîntregit în felul acesta, avea să-i devină arma zilnică de nelipsit în lupta cu cel rău, în timp ce a înţeles că fără rugăciunea rozariului, puterile slăbesc în faţa duşmanului sufletesc.
Bernadeta, vizionara de la Lourdes, spunea după ce Sfânta Fecioară i-a apărut: e atât de frumoasă încât, odată ce ai văzut-o, nu-ţi mai doreşti altceva decât să mori şi să o vezi din nou. Întrebată fiind de unul dintre vizionarii de la Medjugorje cum de este atât de frumoasă, Maica Domnului a răspuns: pentru că iubesc mult.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Să ne rugăm zilnic Maicii Preacurate cu încredere şi cu multă iubire sfântul rozariu, pentru ca să fim plăcuţi şi frumoşi la suflet, înaintea lui Dumnezeu, astfel încât să merităm paradisul, alături de Mama noastră cerească. Amin.
