Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Suntem în duminica a 29-a din timpul de peste an. Ne apropiem de sfârşitul anului liturgic, care doreşte să fie pentru fiecare un parcurs în înţelegerea şi aprofundarea credinţei. Celebrând duminică de duminică Sfânta Liturghie, Biserica însoţeşte peregrinarea noastră prin lume, prin istorie. Sfânta Euharistie, la care luăm parte, hrăneşte viaţa noastră şi o întăreşte, iar cuvântul divin pe care-l ascultăm şi-l medităm ne ajută să fim cât mai conformi cu Cristos, care doreşte să fie pentru fiecare un model, dar mai ales sprijin şi ajutor.
În această duminică, în care ne este propusă şi Ziua Mondială a Misiunilor, mesajul Sfântului Părinte, papa Francisc, ne îndeamnă să privim spre Cristos, care este Evanghelia însăşi, dar este şi cel care evanghelizează şi acţionează în istoria oamenilor. "El", spune Sfântul Părinte, "este contemporan cu noi, pentru a ne ajuta să cunoaştem puterea lui Dumnezeu în viaţa noastră".
În antifona de la începutul jertfei euharistice am fost invitaţi să cunoaştem că privirea lui Dumnezeu este îndreptată asupra noastră, el răspunzând cu atenţie celui care-l roagă din toată inima: "Strig către tine, Dumnezeule, căci tu mă asculţi. Pleacă-ţi urechea şi ascultă cuvintele mele". Dumnezeu nu este departe de om, nu este departe de creatura sa.
În rugăciunea de la începutul Sfintei Liturghii, îndreptată către Domnul, recunoaştem cine este el, un Dumnezeu atotputernic şi veşnic, dar recunoaştem şi cine suntem noi, cei care avem nevoie de harul ceresc, pentru ca în drumul nostru pe acest pământ să avem curajul şi puterea de a face întotdeauna voinţa lui şi de a-l sluji cu o inimă neîmpărţită. Întâlnirea adevărată cu Domnul are nevoie de eliberare, de a ne dispune să împlinim voinţa sa cu inimă neîmpărţită, de aceea îi cerem, îi cerem ceea ce este cu adevărat necesar fiinţei noastre.
Cererea este o caracteristică foarte prezentă în viaţa oamenilor. Când suntem mici cerem părinţilor să răspundă nevoilor şi necesităţilor noastre, ca să ne fie bine; avem nevoie de protecţie, avem nevoie de ajutor, de susţinere şi, uneori, chiar să ni se facă unele mofturi. Când creştem, nevoile noastre nu dispar, ele doar se schimbă, se îndreaptă spre cei care, într-un fel sau altul, pot să răspundă acestora, pentru ca menirea noastră pe acest pământ să se împlinească. Însă, odată cu creşterea şi trecerea prin viaţă, începem să descoperim că devenim persoane tot mai complicate, iar nevoile noastre, în funcţie de statutul pe care-l avem, de funcţia pe care o îndeplinim, de starea sau de locul în societate, se modifică tot mai mult. Un părinte vrea să fie ascultat şi respectat, o autoritate vrea să i se recunoască statutul şi chiar, în diferite forme, să obţină, pe căi mai mult sau mai puţin corecte, atenţia, simpatia şi chiar onoruri din partea semenilor. O persoană vârstnică şi bolnavă, poate uneori uitată şi abandonată, are nevoie să simtă că nu este singură pe acest pământ, că viaţa sa are încă o valoare şi este preţuită pentru ceea ce este.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Diferitele etape ale vieţii noastre sunt o bună ocazie de a ne prezenta o dată şi încă o dată în faţa Domnului şi cu sinceritate şi onestitate să intrăm în dialog cu el şi să manifestăm trăirile şi intenţiile inimii noastre.
Evanghelia de astăzi ne arată care este atitudinea lui Cristos în faţa acelora care vin să discute cu el, care vin să-l interogheze, care caută să intre în dialog cu el. Fariseii şi irodienii, două grupări rivale, prima - supusă şi fidelă Legii lui Moise -, cealaltă supusă puterii romane, vin înaintea lui Cristos şi doresc să-l pună la încercare. Nu-l caută pentru a recunoaşte că au nevoie de el, nu-l caută pentru a parcurge o cale împreună cu el sau pentru a se hrăni din cuvintele şi învăţătura lui. Şi spune autorul: "Îl caută pentru a-l pune la încercare". De aceea, prin intenţiile care se află în inima lor, prin cuvintele lor, prin modul lor de a se adresa, cunoaştem cine sunt ei. În acelaşi timp, însă, suntem invitaţi să ne întrebăm şi să reflectăm şi să vedem şi care este caracterul relaţiei noastre cu Domnul, care este motivul prezenţei mele aici, în biserică, duminică de duminică, sau care este caracteristica rugăciunii mele zilnice. Este aceea de a fi cu adevărat împreună cu Domnul, de a trăi şi a da curs unei nevoi profunde a sufletului meu şi a reînnoi dorinţa ca el să fie centrul vieţii mele, să stăpânească inima mea? Sau această căutare vizează răspuns la nevoile şi necesităţile mele de tot felul, de a-l pune la încercare? Să vedem dacă el este dispus să ne stea la dispoziţie pentru a fi şi a trăi în această lume doar conform aspiraţiilor şi dorinţelor noastre.
Atitudinea fariseilor şi a irodienilor scoate la iveală lucruri şi dimensiuni profunde ale vieţii omului. Modul lor de a se prezenta evidenţiază, înainte de toate, o atitudine a inimii care arată cine sunt ei cu adevărat: ipocrizia. Îi prezintă în adevărul lor cel mai adânc, căci ei au ţinut sfat ca să-l prindă pe Isus în vorbă. Aceasta era intenţia inimii lor. Însă cuvintele folosite sunt măgulitoare şi au un alt caracter. Acestea par să-i prezinte ca persoane bune, foarte educate şi cu bune intenţii: "Învăţătorule, ştim că eşti sincer, că înveţi adevărul, calea lui Dumnezeu. Nimeni nu te poate distrage de la calea ta. Nu ţii cont de nimeni. Spune-ne: este permis sau nu a da tribut cezarului?". Răspunsul lui Cristos caută să-l ajute pe om să nu rămână în caracteristicile superficiale ale vieţii. El nu răspunde cuvintelor, nu răspunde întrebărilor spuse cu gura, el răspunde inimii. Iar când vorbeşte inimii, o face cu măiestrie, pentru că el cunoaşte inima omului. În cazul acesta răspunde cu asprime, pentru că prin pervertirea inimii este pervertită întreaga persoană: gândurile, cuvintele şi faptele. Spune Cristos, tot în evanghelistul Matei: "Acest popor mă cinsteşte numai cu buzele, însă inima lor este departe de mine. Nu ceea ce intră în om îl face impur, ci ceea ce iese". Li se adresează lor şi le spune: "Ipocriţilor!". Răutatea fariseilor şi a irodienilor este evidentă în intenţia lor şi în întrebarea care nu are ieşire, fără ca Isus să fie acuzat: fie de nesupunere faţă de romani - şi a fi considerat un răzvrătit - fie de recunoaştere şi aprobarea modului romanilor de a domina. Cristos profită şi de această ocazie pentru a-i ajuta pe interlocutorii săi, demascându-le ipocrizia, să intre în optica lui Dumnezeu, de a trăi în mod autentic cele două dimensiuni ale vieţii lor pe pământ: relaţia cu autoritatea, puterea, cu orânduirea statală, şi relaţia cu Dumnezeu. Dialogul dintre Cristos şi farisei se încheie cu aceste cuvinte care rămân memorabile: "Daţi cezarului ceea ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu".
Dumnezeu vrea ca omul să treacă prin istorie fiind responsabil cu adevărat de statutul său de cetăţean, de membru al acestei cetăţi pământeşti, cu drepturile şi obligaţiile specifice stării sale. Însă, în egală măsură, şi de fiu al lui Dumnezeu, chemat să-i dea lui Dumnezeu slujirea şi slava cuvenită. Un creştin trebuie să nu uite că este un locuitor al acestui pământ, că aparţine unei anumite forme de orânduire omenească, că este un cetăţean. Dar este un cetăţean creştin.
Un autor din vechime spunea: "Imaginea lui Dumnezeu nu este imprimată pe aur sau argint, nici pe monede, ci în fiinţa omenească. Moneda cezarului este aurul, moneda lui Dumnezeu este omenirea. Cezarul este văzut şi cunoscut, i se recunoaşte puterea prin chipul imprimat pe monedă, Dumnezeu este văzut şi cunoscut prin chipul impregnat în om. De aceea, dă bogăţia ta cezarului şi rezervă-i lui Dumnezeu neprihănirea inimii tale, unde doar el trebuie să fie contemplat. Dumnezeu a ales omul, creatura sa, pentru a fi o reflectare a prezenţei sale în lume. Suntem noi astfel de oameni?".
"Daţi cezarului ceea ce este a cezarului şi lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu". Aceste cuvinte au fost preluate şi au rămas peste veacuri în scrierile sacre şi ne învaţă cum este corect să trăim ca cetăţeni, oameni ai istoriei şi ai timpului şi, în acelaşi timp, să recunoaştem şi să rămânem fideli în totalitate statutului nostru de fii ai lui Dumnezeu, creaţi după chipul şi imaginea sa, împlinind astfel menirea noastră.
În prima lectură a acestei zile, vedem cum Dumnezeu nu ezită a se folosi de instituţii omeneşti, de legalitate, de regele Cirus, regele perşilor, care nu-l cunoaşte şi nu doreşte să-i slujească lui Dumnezeu. Pentru a restabili dreptatea, întoarcerea poporului din robie, Cirus este prin acest act, care nu reprezintă decât un semn al puterii sale de a decide, un instrument de a recunoaşte că istoria vieţii omului se află înainte de toate în mâinile lui Dumnezeu. Şi el, deşi departe de Dumnezeu, este un colaborator al celui Preaînalt în realizarea proiectului mântuirii. Şi este chemat să recunoască ceea ce spune această sfântă lectură: "Eu sunt Domnul şi nu este altul, în afară de mine nu este Dumnezeu".
Dumnezeu, care este stăpânul universului, este interesat de om, de parcursul său în istorie, este interesat de instituţiile omeneşti prin care el însuşi - omul - îşi pecetluieşte trecerea sa prin istorie. În toate acestea, Dumnezeu este prezent, doreşte să fie prezent.
Papa Benedict al XVI-lea spunea într-o intervenţie a sa: "Astăzi Dumnezeu pare să fie o piedică în calea omului. Fie facem din el un simplu cuvânt cu caracter devoţional, fie este întru totul negat, scos din viaţa publică, din şcoli şi din educaţie. Acolo unde omul devine unic stăpân şi patron al propriei vieţi, nu mai există adevăr şi dreptate. Acolo domină doar arbitrarul puterii şi al interesului egoist".
Cu alte cuvinte, refuzul lui Dumnezeu în viaţa personală şi în viaţa societăţii se întoarce împotriva omului însuşi. A da doar statului şi acestui veac fără a da lui Dumnezeu, înseamnă ruinarea omului. A da cu adevărat lui Dumnezeu cinstea şi onoarea cuvenite, înseamnă şi a pune la locul potrivit obligaţiile şi drepturile noastre faţă de societatea în care trăim.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Respectând cele două dimensiuni ale vieţii noastre pe acest pământ, întreaga existenţă va deveni un cânt de laudă şi mulţumire adus lui Dumnezeu pentru darul credinţei, al speranţei şi al iubirii, aşa cum ne sugerează sfântul Paul în cea de a doua sfântă lectură de astăzi: "Îi mulţumim mereu lui Dumnezeu pentru voi toţi, aducându-ne aminte fără încetare în rugăciunile noastre, amintindu-ne de lucrarea credinţei voastre, de strădania iubirii şi de perseverenţa speranţei voastre în Isus Cristos, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, căruia să-i fie slavă, în veci de veci. Amin".
Lăudat să fie Isus Cristos!
