Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Credinţa, care locuieşte în lăcaşul său sfânt, ne-a adunat şi în această dimineaţă, aici, în casa sa. Aşa cum am proclamat la începutul acestei Sfinte Liturghii, cu ajutorul psalmului 67, ne-a adunat aici pentru a-i aduce lauda, slava şi preamărirea noastră dar şi pentru a primi de la el putere şi tărie.
Pentru a ne bucura cu adevărat de acest moment special, de comuniune cu el - căci noi ştim că pe parcursul zilei sunt multe momente în care suntem chemaţi să ne facem părtaşi de prezenţa sa, atunci când facem o scurtă rugă, atunci când îndreptăm către cer simple invocaţii, atunci când suntem chemaţi să căutăm chipul lui Dumnezeu şi prezenţa sa în aproapele, care are nevoie de ajutor, sau atunci când trebuie să manifestăm mai multă răbdare şi atenţie faţă de cel de lângă noi sau atunci când trebuie să iertăm şi să oferim îndurare - acum suntem chemaţi să trăim acest moment special, să fie cu adevărat un moment special în care să reînnoim în noi încrederea în el şi să-l rugăm să ne facă părtaşi de puterea şi minunăţia îndurării sale.
În rugăciunea de la colecta acestei duminici ne-am adresat Domnului rugându-l să sporească îndurarea sa faţă de noi, căci el este singurul ocrotitor al acelora care se încred în ei, recunoscând astfel că fără el nimic nu este deplin, nimic nu este sfânt. L-am rugat spunând: "Doamne, sporeşte îndurarea ta faţă de noi, căci tu eşti ocrotitorul acelora care nădăjduiesc în tine, iar noi cunoaştem în acest fel că fără tine nimic nu este deplin, nimic nu este sfânt". Aceasta este înţelepciunea de care omul este chemat să se bucure câtă vreme trăieşte aici pe pământ, pentru a pregusta încă de pe acum bucuriile vieţii veşnice.
Regele Solomon, aşa cum ne relatează prima lectură a acestei duminici, s-a bucurat de această înţelepciune. El a fost cel care a avut misiunea de a construi casa Domnului - templul din Ierusalim - o construcţie importantă, impunătoare, care a reprezentat şi reprezintă încă pentru evrei un loc de unire în trăiri şi simţiri în credinţa în Dumnezeul cel Preaînalt.
Dar, mai mult, regele Solomon a dorit să construiască o casă vie formată din inimile tuturor acelora care formau poporul lui Dumnezeu, poporul lui Israel. De aceea, gândul său îndreptat în rugăciune către Domnul, la începutul misiunii sale de rege, avea în vedere construirea şi hrănirea sfinţeniei acestui popor. El se ruga cu aceste cuvinte: "Dă Doamne slujitorului tău o inimă ascultătoare, ca să-l judece pe poporul tău, discernând între bine şi rău". Rugăciunea sa, care manifestă atenţie şi dorinţă de slujire faţă de popor în împlinirea misiunii sale, atinge în profunzime inima lui Dumnezeu; o rugăciune înţeleaptă şi plină de sfinţenie. El nu cere nici sănătate, nici succes, nici bogăţii, nici pedepsirea duşmanilor; nu cere nici viaţă lungă, nici nume şi renume şi nici siguranţe pământeşti. El cere mai multă înţelepciune şi sfinţenie a vieţii. Căci, cine este înţelept şi are sfinţenia vieţii ştie să le transforme pe toate în har şi binecuvântare. Spunea o sfântă a Bisericii noastre: "Totul este har".
Iubiţi credincioşi, dragi ascultători,
Vedem noi astfel şi trăim în acest mod relaţia noastră cu Dumnezeu? Ce căutăm atunci când ne aşezăm în rugăciune în faţa lui? Chiar acum, în zi de duminică, fiind împreună în ascultara cuvântului şi în primirea hranei dătătoare de viaţă, îl căutăm cu adevărat pe Domnul? Căutăm harul său, prezenţa sa care să inunde întreaga noastră viaţă, toate trăirile, faptele şi misiunea noastră? Spunea un autor: "Doar cine îl caută cu adevărat pe Dumnezeu se va găsi şi pe sine însuşi". De câte ori, căutările noastre nu încep de la noi, se îndreaptă şi au în vedere doar binele nostru şi, din nefericire, sfârşesc tot cu noi.
Regele Solomon ne învaţă să fim întotdeauna - indiferent ce nume avem, ce poziţie ocupăm şi ce misiune trebuie să îndeplinim în societate, în familie sau în instituţiile în care lucrăm pentru a ne câştiga pâinea - să fim şi să ne considerăm învăţăcei, întotdeauna la începuturi în a cunoaşte şi a descoperi căile pe care Dumnezeu ne conduce şi ne ghidează paşii. Doar o asemenea atitudine ne învaţă să avem o inimă docilă, atentă la înţelegerea şi împlinirea voinţei lui Dumnezeu, dispusă să-l asculte pe aproapele şi să-l înţeleagă, umilă, înţeleaptă, mereu disponibilă faţă de cei mici şi nevoiaşi.
În felul acesta se împlinesc în noi cuvintele sfântului Paul din a doua lectură a acesti zile, prin care el ne aminteşte că suntem cu toţii orânduiţi să fim asemenea chipului lui Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Împreună cu el - care este primul născut între mulţi fraţi - suntem chemaţi să parcurgem aceeaşi cale în viaţa noastră pământească, să ne bucurăm de aceeaşi soartă, să ne lăsăm cunoscuţi de Domnul, să ne lăsăm priviţi, pătrunşi de el, să ne lăsăm chemaţi şi conduşi de el spre a fi iertaţi şi mângâiaţi, în vederea gloriei care este oferită acelora care trăiesc şi împlinesc planul său.
Care este planul lui Dumnezeu cu viaţa omului? Pentru noi, cei care ne-am născut şi trăim poate într-o credinţă moştenită şi educată, răspunsul ar fi simplu: să ne mântuim. Iar când ne gândim la mântuire, în general, ne gândim la veşnicie, veşnicie pe care noi o plasăm la sfârşitul vieţii pământeşti. Oare este aceasta o privire chiar plină de înţelepciune asupra vieţii, să trăim viaţa doar gândindu-ne la ceea ce va să fie atunci când noi nu vom mai avea nicio putere asupra timpului, asupra spaţiului şi asupra vieţii noastre? Dacă trăim în acest fel viaţa, nu riscăm să pierdem prezentul, trăindu-l cu frică şi teamă, considerând că nu este conform veşniciei la care aspirăm? Câtă lipsă de înţelepciune ar fi dacă trăim în acest mod!
Evanghelia de astăzi ne dă o soluţie. Ea doreşe să trezească în noi o privire adevărată faţă de valoarea momentului prezent. A privi şi a alege cu bucurie comoara care este deja în viaţa noastră. Cristos care ne caută nu pentru a ne cere, ci pentru a ne oferi, pentru a se oferi, şi odată cu el ne oferă şi bucuria care inundă întreaga noastră fiinţă: a alege mărgăritarele - şi a ne bucura de ele - şi să avem curajul să investim totul pentru valoarea pe care ele o au.
Evanghelia ne învaţă astfel că a fi creştin nu este precum mulţi cred şi poate chiar şi trăiesc: o serie nesfârşită de sacrificii şi de suferinţă în numele lui Cristos.
A fi creştin înseamnă a alege cu bucurie ceea ce este de valoare, având curajul să recunoaştem şi să punem la locul cuvenit ceea ce nu are importanţă, debarasând astfel viaţa noastră de ceea ce o poate împovăra.
Împărăţia lui Dumnezeu este şi rămâne un dar gratuit, nu este ceva ce poate fi câştigat şi meritat. Este un dar pentru care omul trebuie doar să se detaşeze de ceea ce nu este adevărat şi autentic, pentru a face loc lucrării mântuitoare a lui Dumnezeu. Omul trebuie doar să aibă curajul de a alege, şi această alegere va fi izvor de bucurie şi fericire dacă recunoaşte comoara şi mărgăritarul prezent în existenţa sa. Nimeni nu se întristează când este în posesia unei valori.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Regele Solomon dorea să fie un conducător după inima lui Dumnezeu, pentru a realiza o împărăţie a înţelepciunii şi a adevărului pe acest pământ, o împărăţie omenească, cu caracteristici omeneşti. Pentru a realiza o astfel de împărăţie, recunoaşte că are nevoie de Dumnezeu şi apelează la ajutorul său.
Noi, oamenii, însă, suntem obişnuiţi să realizăm de multe ori împărăţia noastră după criterii prea omeneşti, de multe ori bazată pe mândrie, pe orgoliu, pe egoism, pe putere, pe interese personale, deşarte.
De ce regăsim aceste aspecte în împărăţia noastră, a oamenilor? Pentru că acolo, de multe ori, lipseşte Dumnezeu. Cu atât mai mult, viaţa omului - care se zbate constant între bine şi rău, între lumină şi întuneric, între sfinţenie şi păcat, între putere şi slăbiciune - este primită de la Domnul şi este o comoară, poartă în sine o comoară ce trebuie găsită, este un mărgăritar ce trebuie descoperit. Doar în acest fel va fi revalorizată viaţa şi, odată cu ea, fiecare persoană.
Câţi oameni nu-şi dispreţuiesc propria viaţă? Fie că este prea grea din cauza vreunei boli, a neputinţei sau a bătrâneţii, fie pentru că nu i se mai dă sens, din cauza vreunui eşec. Câţi oameni nu manifestă dispreţ şi indiferenţă, poate chiar ură uneori, faţă de semeni. Acest lucru nu este drept, nu este demn de chemarea noastră creştină.
Fiecare viaţă este o frântură din veşnicia lui Dumnezeu şi are nevoie de Dumnezeu pentru a fi cunoscută cu adevărat şi trăită. În felul acesta, viaţa fiecărei persoane devine o comoară, un mărgăritar în care Dumnezeu îşi găseşte toată plăcerea şi bucuria. Iar noi, oamenii, suntem chemaţi să descoperim valoarea şi demnitatea oferite nouă de Dumnezeu prin darul vieţii, dar, mai ales, prin măreţia răscumpărării. Să-i permitem Domnului în această zi să facă să strălucească în viaţa noastră lumina prezenţei sale. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin!
