Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cuvintele pe care le-am ascultat la Evanghelie fac parte din "predica de pe munte" a lui Isus. Se cheamă astfel pentru că sfântul Matei ne spune că Isus a rostit această predică, probabil cea mai profundă şi înălţătoare predică rostită vreodată de cineva, urcându-se pe un munte.
Cine are bucuria de a face un pelerinaj în Ţara Sfântă, poate să viziteze biserica de pe Muntele Fericirilor. Acesta este muntele pe care, conform unei tradiţii foarte vechi, Isus a rostit fericirile şi toate învăţăturile care derivă din fericiri. Numai că cine ajunge în Galileea, descoperă că muntele fericirilor se aseamănă mai mult cu o colină, pentru că are 150 de metri înălţime. De aceea nu este un munte greu de urcat nici pentru cei care nu au mare experienţă de drumeţii pe munte. Să ne imaginăm că şi noi am urcat până sus pe munte şi că acum ascultăm cuvintele Evangheliei chiar din gura lui Isus: "fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit! vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău; ba mai mult, dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt... iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută!"
Oare care ar fi fost trăirile noastre dacă am fi fost acolo şi am fi auzit pentru prima oară aceste cuvinte? Îmi imaginez că am fi trăit un amestec de sentimente: înainte de toate minunarea, bucuria unei speranţe nemaiîntâlnite: să fim desăvârşiţi precum este Dumnezeu, să îmbrăţişăm cu iubirea inimii toate făpturile, până şi pe duşmani! Este ca şi cum Isus, vorbind de pe muntele fericirilor, ne-a deschis ochii şi ne-a arătat dintr-o dată piscul semeţ şi înzăpezit al celui mai înalt munte. Într-o fracţiune de secundă El ne arată prin cuvintele sale cea mai înaltă culme a umanităţii noastre: să fim asemenea lui Dumnezeu! Este ca şi cum Isus ne-ar indica Himalaya, cel mai înalt lanţ muntos, şi ne-ar arăta Everestul, cel mai înalt vârf de munte şi ne-ar spune: acolo este locul vostru.
Dar, îmi imaginez că pe lângă minunare, după surpriza descoperirii Everestului vieţii noastre, ar putea să apară şi un alt sentiment: tristeţea neputinţei. Şi întrebări de acest tip: Totuşi nu este prea înalt pentru noi? Cum am putea noi să urcăm Everestul? Oare nu este o distanţă imensă între noi şi Dumnezeu, între săraca noastră inimă şi iubirea infinită a lui Dumnezeu? Noi care simţim atât de spontan şi natural să răspundem cu rău la rău, să întoarcem spatele celor care ne jignesc, cum am putea să ajungem să nu ne împotrivim celui rău şi, mai mult, cum să reuşim să îi iubim pe duşmani, să ne rugăm pentru ei? Conştienţi de slăbiciunile şi imperfecţiunile noastre, cum am putea fi desăvârşiţi precum Tatăl? Şi dintr-o dată, noi care am rămas ca şi vrăjiţi de frumuseţea Everestului vieţii creştine, ajungem să ne întristăm gândindu-ne la cei 8.800 de metri pe care ar trebui să îi urcăm. De aceea putem să ne gândim: da, e minunată desăvârşirea şi iubirea lui Dumnezeu, dar noi suntem prea departe de El, distanţa e prea mare!
Vestea cea bună însă nu întârzie să apară: cuvintele Evangheliei de azi ne sunt spuse de către Isus, Fiul lui Dumnezeu. Distanţa dintre noi şi Dumnezeu a fost umplută cu iubirea lui. El a devenit scara care ne conduce spre înălţimi. Distanţa dintre noi şi Muntele desăvârşirii a fost acoperită de persoana Lui. Până la urmă El este de fapt Muntele cel sfânt! Cine se apropie de Cristos, cine îi ascultă cuvintele şi ajunge să îi cunoască inima de fapt străbate, fără să îşi dea seama, cărările Muntelui Cristos. Iar celui care crede în persoana sa, Isus îi împărtăşeşte din iubirea sa. Această iubire este energia necesară pentru a putea parcurge potecile Muntelui Cristos. Este de fapt Duhul Sfânt pe care l-am primit în dar. Vestea cea bună este că ceea ce ni se părea irealizabil şi de neatins, ne este oferit în dar de Mântuitorul.
Despre acest dar sfântul Paul le vorbeşte corintenilor în a doua lectură. Apostolul îi îndeamnă pe credincioşii comunităţii din Corint care erau dezbinaţi şi certaţi între ei să îşi aducă aminte de iubirea Domnului: "nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" Sfântul Paul ne pune şi pe noi azi în gardă asupra pericolului de a uita că avem Duhul lui Dumnezeu în noi, că iubirea lui este în noi! Dacă uităm acest adevăr, atunci distanţa dintre viaţa noastră şi muntele desăvârşirii va apare imposibil de parcurs. Atunci dezbinările şi rănile noastre vor deveni obstacole de netrecut, şi puterea noastră interioară va fi devorată de dorinţa răzbunării şi de resentimente.
Care este soluţia? Să ne amintim de iubirea şi sfinţenia pe care Cristos a revărsat-o în noi. Să descoperim cum toate faptele de iubire pe care Cristos ni le indică în predica sa reprezintă comportamentul lui Cristos faţă de noi: să nu vă împotriviţi celui rău! Cristos nu ni se împotriveşte nouă când săvârşim fapte rele, când îl ofensăm prin indiferenţa noastră. El se împotriveşte răului în sine, pe care îl ia asupra sa pentru ca noi să putem fi salvaţi. "Celui care vrea să-ţi ia tunica, lasă-i şi mantia". Isus ne-a dăruit nouă nu numai tunica sa în clipa pătimirii, ci şi mantia sa regală atunci când la Botez ne-a îmbrăcat în lumina învierii sale. "Dacă cineva te-ar constrânge să faci o mie de paşi, mergi cu el două!" El nu face doar o mie sau două mii de paşi împreună cu noi, ci ne însoţeşte cu răbdare şi grijă toţi paşii vieţii noastre pentru ca să ne conducă pe muntele său cel sfânt. "Celui care îţi cere dă-i": Când ne rugăm lui pentru a-i cere ceva, Isus ne dă cu prisosinţă puterea Duhului Sfânt, cu o măsură bună, îndesată, scuturată şi cu vârf! "iubiţi-i pe duşmanii voştri": El nu încetează să ne iubească pe atunci când noi ne comportăm drept duşmani ai crucii sale, fiind doar căldicei, mediocri sau ipocriţi în credinţă, trăindu-ne viaţa ca şi cum nu ar fi! "Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută!" El se roagă pentru noi atunci când îl persecutăm, neluând în seamă suferinţele celor săraci şi nevoiaşi! Aceste fapte ale comportamentului lui Isus faţă de noi pot deveni treptat şi gesturi de-ale noastre. Şi astfel vom deveni asemenea lui, comportându-ne drept fii ai Tatălui ceresc.
Concret, în ce constă a deveni fiii Tatălui? Nu este un sentiment, nu înseamnă a-i avea pe toţi simpatici, ci înseamnă a voi şi împlini binele celuilalt, a ne gândi la binele său. Acest lucru este posibil doar atunci când noi înşine descoperim cum Tatăl ceresc face să răsară în fiecare zi soarele iubirii sale asupra inimii noastre, aşa cum este ea, cu bunătatea şi răutatea ei. Noi putem să voim binele tuturor, atunci când realizăm că Tatăl ceresc trimite ploaia harului său şi asupra conştiinţei noastre, aşa cum este ea, cu dreptăţile şi nedreptăţile ei. Astfel vom descoperi înainte de toate în inima şi în conştiinţa noastră că Dumnezeu nu are duşmani, el are doar fii. Şi tocmai de aceea, El vrea să ne transforme pe toţi în fraţi între noi.
Este binecunoscută istoria celor şapte călugări trapişti care în anul 1996 au fost ucişi în Algeria probabil de o grupare teroristă islamică. Această istorie adevărată a fost ecranizată şi a devenit un film ce poartă titlul "Oameni şi zei". Stareţul mănăstirii, părintele Christian de Cherge a scris în testamentul său şi o rugăciune pentru cel care ar fi urmat să îi ia viaţa, numindu-l "prietenul din ultima clipă, cel care nu ştie ce face". La această culme a iubirii faţă de duşmani, părintele Christian a ajuns dându-şi seama de iubirea Domnului pentru el. Soarele şi ploaia lui Dumnezeu căzuseră asupra inimii sale, aşa cum era ea, cu lumini şi umbre. De fapt El mărturisea că îşi simte inima uneori şi ca o casă de rugăciune dar şi ca o peşteră de tâlhari. Şi întrucât cărările iubirii Domnului erau cunoscute inimii sale, el a reuşit să implore harul şi bunătatea lui Dumnezeu asupra tuturor, chiar şi asupra celor care se considerau duşmanii săi.
Predica de pe munte ne pune de fapt înainte un întreg lanţ muntos. De pe muntele fericirilor de doar de 15o de metri înălţime, Isus ne conduce pe muntele cel mai înalt, muntele desăvârşirii în iubire. Acest munte este, în cele din urmă, însuşi Cristos. Să căutăm să umblăm şi noi pe cărările sale, descoperindu-i frumuseţea, hrănindu-ne sufletul cu aerul său curat şi dorind să ajungem pe culme. Cu cât mai mult îl vom cunoaşte pe Cristos şi iubirea lui, cu atât mai mult vom dobândi de la El puterea de a învinge răul prin bine, în noi şi în jurul nostru. Puterea lui Dumnezeu, Duhul Sfânt, ne va întări să voim şi să împlinim binele celorlalţi, chiar şi când aceştia sunt încă sclavii răutăţii lor. Astfel se vor împlini şi pentru noi cuvintele profetice din Vechiul Testament: "Domnul este tăria mea, el face picioarele mele mai iuţi ca ale căprioarei şi poară paşii mei pe culmi!" Amin.
