Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Liturghia de astăzi ne invită pe toţi să ne bucurăm în Domnul care vine. Este Duminica Gaudete, titlu care vine de la îndemnul sfântului Paul din Scrisoarea către Filipeni; l-am auzit la începutul Sfintei Liturghii cântat: "Bucuraţi-vă mereu în Domnul. Iarăşi vă spun, bucuraţi-vă, Domnul este aproape".
O chemare la bucurie am ascultat şi în prima lectură de astăzi, luată din profetul Isaia: "Să tresalte de bucurie pustiul şi pământul uscat. Să se veselească stepa". Şi imediat ni se indică şi motivul acestei bucurii: "Căci pustiul va înflori precum trandafirul. Şi vor vedea gloria Domnului, măreţia Dumnezeului nostru". Pricina bucuriei este, aşadar, transformarea pustiului, a deşertului, într-o grădină de flori. Profetul Isaia se foloseşte de această imagine pentru a sugera o altă transformare, cea din sufletele evreilor deportaţi în Babilon. Tristeţea, sentimentul de a fi abandonaţi şi descurajarea provocate de exilul în Babilon se vor transforma, se vor schimba, prin darul lui Dumnezeu, în veselia şi entuziasmul întoarcerii acasă. Pustiul amărăciunii va lăsa loc prin harul Domnului florilor bucuriei întoarcerii. Însuşi Dumnezeu va sta în fruntea convoiului care se va întoarce din Babilon în Israel şi el va transforma calea lor prin pustiu într-un drum presărat cu flori. Aceasta este speranţa poporului israelit. Şi tocmai din această speranţă se naşte şi îndemnul de a nu abandona vigilenţa: "Întăriţi mâinile slăbite, îndreptaţi genunchii care se clatină, iată, Dumnezeul vostru, el vine şi vă va mântui".
Iubiţi credincioşi, la jumătatea postului Adventului, mesajul profetului Isaia este adresat fiecăruia dintre noi. Am început acum două duminici un drum de pregătire, de convertire, pentru a ajunge cu inimi purificate la sărbătoarea naşterii Domnului. Înaintea noastră mai avem un drum de două săptămâni. La jumătatea acestui itinerar suntem îndemnaţi să menţinem vie dorinţa de a trăi cu adevărat Adventul. De regulă, pe la jumătatea unui drum ne simţim obosiţi, poate chiar nemotivaţi, şi ne lăsăm mai uşor pradă unor alte gânduri şi dorinţe, decât cele de la început. Uneori ne vine chiar să abandonăm calea pe care am început-o, pentru a ne îndrepta atenţia spre alte lucruri care ni se par mai concrete.
Adventul este, de fapt, o imagine a vieţii noastre, iar la jumătatea drumului Adventului regăsim jumătatea oricărui drum al vieţii noastre. Poate fi drumul vieţii în totalitatea sa, poate fi jumătatea drumului unei prietenii, poate fi jumătatea drumului unui angajament pe care l-am asumat la început cu entuziasm, dar care acum ni se pare puţin fără a împlini promisiunea de la început. La jumătatea oricărui drum putem avea senzaţia că suntem într-un pustiu. Putem vedea că certitudinile noastre încep să se clatine.
Jumătatea Adventului este o imagine a jumătăţii drumului vieţii noastre. Şi tocmai acum, pentru că Domnul ne cunoaşte gândurile şi trăirile, el spune: Fiţi tari, nu vă temeţi! Iată Dumnezeul vostru, el vine şi vă va mântui. La jumătatea diferitelor drumuri pe care ne aflăm acum fiecare dintre noi să ascultăm acest glas plin de speranţă: Pustiul şi pământul uscat al vieţii tale va înflori şi se va veseli cu bucurie. Acesta este darul mântuirii.
Pe de o parte, aşadar, Biserica ne îndeamnă să avem vie speranţa venirii Domnului. Pe de altă parte, ne invită să ne asumăm o atitudine foarte concretă, indicată de sfântul Iacob în lectura a doua: "Fraţilor, fiţi îndelung răbdători până la venirea Domnului. Iată că agricultorul aşteaptă rodul preţios al pământului, având răbdare ca să primească ploaia timpurie şi cea târzie".
Îndelunga răbdare este virtutea de care avem atât de mult nevoie la jumătatea adventului nostru existenţial. Termenul grec folosit de sfântul Iacob pentru această virtute mai poate fi tradus şi prin îndemnul: Fiţi cu suflet mare, fiţi o inimă mare! A fi răbdători înseamnă a avea o inimă mare, un suflet care nu se opreşte la lucrurile mici şi meschine, care ne provoacă agitaţie şi nelinişte. A fi cu suflet mare înseamnă a avea capacitatea de a suporta dificultatea drumului, a rezista la încercările dubiilor şi neliniştilor, înseamnă a fi statornici. Răbdarea însăşi ne face inima mare, pentru că ne-o lărgeşte la dimensiunile care se deschid larg către speranţa venirii Domnului. Este o inimă care, asemenea agricultorului, ştie să aştepte anotimpul roadelor. Agricultorul, chiar dacă nu ştie cu siguranţă ziua în care sămânţa aruncată în pământ va rodi, are certitudinea anotimpului roadelor.
Timpul Adventului este, aşadar, o perioadă potrivită pentru a ne mări sufletul şi inima, pentru a dilata inima noastră în vederea primirii gloriei lui Dumnezeu, a pruncului Isus. Sfântul Augustin ne spune că există un exerciţiu concret al dilatării inimii, şi acesta este rugăciunea. Tocmai de aceea, la psalmul responsorial am făcut un exerciţiu de dilatare a inimii, de mărire a sufletului, cântând împreună: "Vino, Doamne, şi ne mântuieşte!". Răbdarea, largheţea sufletească şi rugăciunea sunt instrumentele prin care ne pregătim pentru darul înfloririi pustiului, pentru darul înfloririi inimii.
În evanghelie am ascultat un episod în care şi inima celui mai mare dintre cei născuţi din femeie a trecut printr-un pustiu, a trecut printr-un dubiu. În relatarea evanghelică, a delegaţiei trimisă de Ioan Botezătorul la Isus, intuim că şi înainte-mergătorul a fost cuprins de frica de a fi greşit ţinta speranţei sale. Deşi el l-a indicat pe Isus drept Mielul lui Dumnezeu care ia asupra păcatele lumii, deşi l-a simţit atât de aproape pe Dumnezeu în persoana Mântuitorului, acum, când este înconjurat de întunericul închisorii lui Irod, şi inima sa pare învăluită de o teamă obscură: "Tu eşti cel care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altcineva?". Ioan este învăluit de uscăciunea şi întunericul dubiului. Şi, totuşi, Isus nu-şi pierde stima faţă de profet, căci declară: "Nu s-a ridicat dintre cei născuţi din femeie unul mai mare decât Ioan Botezătorul".
Dubiile nu diminuează mărimea acestui gigant al trăirii spirituale, iar lucrul acesta trebuie să ne mângâie şi pe noi, în toate dubiile noastre. Noi ajungem uneori să ne îndoim, e adevărat. Însă Dumnezeu continuă să ne iubească, continuă să ne ofere stima sa, prin fidelitatea sa faţă de noi. Problema cea mai mare în credinţă nu sunt dubiile, ci încetarea căutării lui Dumnezeu. Ioan Botezătorul ne indică şi calea pentru a trece învingători prin momentele de îndoială. Probabil că el rămăsese suprins de stilul mesianic al lui Isus. El se aştepta la un Mesia puternic, care să aducă focul judecăţii lui Dumnezeu, distrugând tot răul. Se aştepta la un Mesia gata să taie cu securea pomii neroditori. Însă Isus adoptă un alt stil. El spune că pomii neroditori nu trebuie să fie tăiaţi, ci îngrijiţi mai mult, în speranţa aducerii de rod. Apoi vesteşte anul de îndurare al Domnului, stând la masă cu păcătoşii publici.
În faţa acestei discrepanţe dintre propriile aşteptări şi realitatea lui Isus, Ioan alege să se pună în discuţie pe sine şi nu pe cel aşteptat. Aici este măreţia profetului. Nu alege să-şi apere propriile aşteptări cu orice preţ, ci le pune sub semnul întrebării, cerând lumină pentru a înţelege stilul lui Isus. Astfel, Ioan ne oferă o lecţie de credinţă. În momentele de dubiu sau de pustiu, convertirea stă în lărgirea graniţelor minţii şi inimii noastre, pentru a integra realitatea surprinzătoare a lui Dumnezeu. Ne punem pe noi în discuţie, nu pe Dumnezeu. Dietrich Bonhoeffer spunea că Dumnezeu îşi împlineşte mereu şi în primul rând promisiunile lui şi nu aşteptările noastre.
Deşerul inimii noastre înfloreşte atunci când ne smerim şi ne deschidem sufletul la realitatea lui Dumnezeu, la stilul lui Isus. Şi care este acest stil? Îl găsim în cuvintele Mântuitorului. Isus nu oferă trimişilor lui Ioan un răspuns cu argumente logice în care să demonstreze de ce el este Mesia, în care să-i demonstreze că îi împlineşte aşteptările. Nu. El le indică lucrările sale, prin care împlineşte profeţia lui Dumnezeu. Orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie, iar săracilor li se aduce vestea cea bună. Cu alte cuvinte, oamenii pentru care viaţa era un pustiu, acum înfloresc. Pe unde trece Domnul umanitatea înfloreşte. Şi acesta este mesajul său şi pentru noi.
Orbii văd. Atunci când îl întâlnim pe Cristos, reuşim să nu mai privim doar în jos sau spre noi şi reuşim să privim realitatea, pe aproapele, pe Dumnezeu în viaţa noastră.
Şchiopii merg. Atunci când îl întâlnim pe Cristos, reuşim să nu ne mai împiedicăm la orice lucru care ni se întâmplă negativ şi mergem pe picioarele noastre.
Surzii aud. Atunci când îl întâlnim pe Cristos, urechile noastre descoperă sunetul plăcut al glasului lui Dumnezeu.
Leproşii sunt curăţaţi. Atunci când îl întâlnim pe Cristos, suntem purificaţi, curăţaţi de lepra egoismului şi a păcatului.
Morţii învie. Atunci când îl întâlnim pe Cristos, mireasma vieţii intră în viaţa noastră şi suntem eliberaţi de mirosul putrefacţiei şi al deznădejdii.
Celor săraci li se aduce vestea cea bună. Atunci când îl întâlni pe Cristos, ne dăm seama că sărăcia noastră este locuită de iubirea lui Dumnezeu.
Acestea se întâmplă şi în viaţa noastră. Nouă, tuturor, ne revine bucuria de a căuta în pustiul vieţii mugurii florilor, mugurii prezenţei lui Cristos. Ne revine bucuria de a ne asuma răbdarea agricultorului şi de a trăi plini de speranţă. Cristos vine să ne mântuiască. Dacă ne vom descoperi şi noi printre orbii, leproşii, surzii, şchiopii, morţii şi săracii acestei lumi, care îl întâlnesc pe Cristos, atunci bucuria Crăciunului va exploda şi în inimile noastre.
Lăudat să fie Isus Cristos!
