Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Se apropie cu paşi repezi Crăciunul. Zilele dinaintea Crăciunului sunt încărcate întotdeauna de evenimente. Pregătirile sunt în toi. Lumini şi brazi împodobiţi, ghirlande luminoase, vitrine strălucitoare, Moş Crăciun..., cumpărături, felicitări, cadouri... Se aud colindătorii pe la ferestre... Care-i semnificaţia Crăciunului? Cum se pregătesc oamenii?
În biserici, se participă la Liturghiile numite "Rorate" şi se va începe cântarea novenei de Crăciun. Aşteptarea este parcă mai vie... Se cântă Îngerul Domnului cu luminile stinse... Toţi sunt chemaţi să trăiască acea atmosferă de aşteptare dinaintea venirii lui Cristos..., chemaţi să se pregătească sufleteşte; să se spovedească, să se împace cu Dumnezeu şi să ia hotărâri bune pentru viaţa lor.
Şi lecturile de astăzi ne arată care ar trebui să fie priorităţile în pregătirile pe care le facem pentru Crăciun.
Profetul Isaia în prima lectură ne face să retrăim aşteptarea care a precedat primul Advent al lui Cristos şi speranţele care au însufleţit această aşteptare. Este o speranţă de lumină, de mântuire, de bucurie. A doua lectură ne vorbeşte de răbdare în aşteptare, iar evanghelia ne arată cum s-a pregătit Ioan Botezătorul.
1. Ioan îl aşteptase pe Mesia. Duminica trecută am auzit chemarea lui, "strigătul", "vestea sa cea bună": "Împărăţia cerurilor este aproape!"
Or, iată, că în evanghelia de astăzi Ioan este tulburat, în îndoială. Nu cumva s-a înşelat? Încercăm să ne aşezăm în locul lui Ioan. Este în închisoare, un prizonier între patru pereţi. Iată încercarea cea mai teribilă: "credinţa" îi este zdruncinată... Un fel de voce distrugătoare îi sugerează: "Tot ce ai crezut până acum, s-a năruit... vezi bine... nimeni nu te eliberează...".
Ioan şi-a petrecut toată viaţa în deşertul Iudeii prevestind venirea lui Mesia. A pregătit calea Domnului chemând oamenii la botezul pocăinţei. Acum el se află în închisoare... Între timp Isus şi-a început activitatea publică. Ioan aude că el face minuni mari. Astfel, că trimite doi mesageri să îi amintească lui Isus de el.
Care este răspunsul pe care îl dă Isus lui Ioan? Îi reaminteşte de profeţiile care se împlinesc...
Există un paralelism între prima lectură şi evanghelie.
"Ţinutul pustiu şi uscat se va veseli - spunea prima lectură - deşertul se va bucura şi va înflori cum înfloreşte crinul [...] se vor deschide ochii orbilor şi vor auzi urechile surzilor. Cel şchiop va sări cum sare cerbul şi limba celui mut se va dezlega". Când se vor întâmpla lucrurile acestea? Putea fi întrebarea celor din timpul lui Isaia. Răspunsul: Când va veni Mesia.
În evanghelia proclamată este timpul împlinirii.
Răspunsul lui Isus este cât se poate de clar demonstrând în persoana sa împlinirea profeţiilor. Îl provoacă pe cel care întreabă să găsească el însuşi soluţia. "Duceţi-vă şi spuneţi-i lui Ioan Botezătorul ceea ce auziţi şi ceea ce vedeţi: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţaţi, surzii aud, morţii învie şi săracilor li se vesteşte evanghelia". Şi adaugă: "Fericit este acela care nu se va scandaliza de mine".
Ioan are de înfruntat în temniţă o încercare de credinţă care îl va purifica şi îl va apropia şi mai mult de inima lui Dumnezeu. Deşi în închisoare, Ioan devine liber.
Deseori şi noi suntem în propriile închisori, tulburaţi, înfricoşaţi... Bolile, necazurile, încercările ne fac să intrăm în îndoială... Privim astăzi la Ioan Botezătorul şi înţelegem că soluţia se află în dialogul neîntrerupt cu acela care poate să ne ridice poverile.
Semnele prezenţei lui Dumnezeu sunt în primul rând de natură spirituală.
Era odată un orb care a devenit predicator. El atrăgea mulţimi când predica pentru că, în ciuda faptului că era orb din punct de vedere fizic, îşi începea predica spunând: "Orb am fost, dar acum văd". Fusese eliberat de orbirea spirituală.
2. Era pe vremuri un sat în care nu se celebra Liturghia decât foarte rar. Oamenii trebuiau să meargă în parohie, să străbată pe jos câţiva kilometri. În timpul Adventului erau mulţi care mergeau de la filială la biserica parohială pentru a participa la Liturghiile de dimineaţă. Un tată era foarte bucuros când a văzut că fiul lui cel mic a ţinut să-l însoţească. Într-una dintre nopţi ninsese foarte mult. Zăpada era mare şi era greu de străbătut drumul până la biserică. Tatăl mergea în faţă şi fiul călca pe urmele făcute în zăpadă de tatăl său. "Tată, merg pe urmele tale", i-a spus copilul. Tatăl era mândru, plin de bucurie. Îi plăcea mult această imagine: fiul călca pe urmele sale în drumul spre biserică. Adventul a trecut şi, cu timpul, tatăl s-a luat cu prietenii şi a uitat de biserică. Învăţase acum alte drumuri; în special îi plăcea unul care ducea în fiecare dimineaţă la o crâşmă de după colţ. În iarna următoare, mare i-a fost mirarea când, într-o dimineaţă, a auzit în spatele său un glas cunoscut: "Tată, uite, vin pe urmele lăsate de tine". Era fiul lui... Dar drumul nu mai mergea spre biserică. Şi-a amintit cât de mândru era cu un an înainte, dar acum ce învăţa copilul lui. S-a decis să părăsească drumul vechi şi să revină la cel dinainte.
Ce fel de om era Ioan Botezătorul? Cine era el? Ce urme a lăsat?
Terminându-şi răspunsul, Isus începe să vorbească mulţimilor despre cel ce îl anunţase: "Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu? O trestie legănată de vânt?"
Răspunsul îl ştiau toţi. Ioan nu era o trestie clătinată de orice vânt. Acest bărbat din deşert a cărui atitudine fermă i-a adus închisoarea: Este un curajos (Ier 1,17.10). Ei l-au auzit cum a denunţat păcatele lui Irod Antipa: "Nu-ţi este permis să iei în căsătorie pe soţia fratelui tău". L-au auzit cum i-a chemat pe soldaţi şi pe farisei la pocăinţă: "Pui de năpârci [...] Cine v-a învăţat să fugiţi de mânia ce va să vină". Ioan nu era acela care să se clatine, să se îndoaie după cum bate vântul. Nu ceda în faţa ameninţărilor şi a promisiunilor. Are curajul de a rămâne el însuşi, chiar şi atunci când vântul îşi schimbă direcţia.
"Ce aţi ieşit să vedeţi în pustiu - continuă Isus - un om îmbrăcat în haine moi?" (Mt 11,7-8).
Şi de data aceasta oamenii ştiau răspunsul. Nu era omul care să trăiască în confort, în palatele regilor. Ei l-au văzut în pustiu, îmbrăcat cu o haină din păr de cămilă. Ştiau că se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică.
Ioan, crescut în deşert, este un om adevărat. Dacă intră în palatul regelui, o face pentru a deranja, pentru a spune că nu este de acord, pentru a suna alarma. Chiar şi atunci când stă în închisoare, reuşeşte să semene nelinişti.
Este un "profet" şi "mai mult decât un profet", spune Isus. El este acela despre care s-a scris: "Iată, eu trimit înaintea feţei tale pe crainicul meu, care va pregăti calea înaintea ta".
Urmele paşilor lui Ioan conduceau spre Cristos.
Era mesagerul, vestitorul care anunţa sosirea lui Mesia şi pregătea căile. Întreaga sa viaţă nu a fost decât un glas care a strigat contemporanilor săi această minunată veste a mântuirii spre iertarea păcatelor. Era omul principiilor, al lipsei de comoditate, al sincerităţii. În rugăciune şi în pocăinţă, şi-a pregătit misiunea de a-l anunţa lumii pe Isus.
Ne impresionează şi ne dau întotdeauna curaj oamenii care au principii clare şi le trăiesc până la capăt. Unul dintre ei a fost şi episcopul Anton Durcovici, de la a cărui moarte în închisoarea de la Sighetu Marmaţiei s-au împlinit săptămâna trecută 56 de ani (2007).
Spre miezul nopţii, povesteşte un martor, un trup scheletic, dezbrăcat, plin de răni şi sânge, a fost aruncat într-o celulă unde se mai aflau 15 suflete chinuite. În faţa acestei scene pr. Friedrich s-a repezit cu o pătură şi l-a acoperit. Din cauza durerilor şi a gerului, episcopul Durcovici n-a putut dormi şi în acea noapte a mai găsit tăria să încurajeze pe sărmanii deţinuţi, zicându-le: "Duceţi crucea Mântuitorului care s-a răstignit pentru păcatele noastre, căci va veni ziua învierii şi pentru mult încercatul popor român". A fost apoi luat şi dus într-o celulă singur unde a murit la 10 decembrie 1951.
Suntem în Advent. Puţin timp ne mai desparte de sărbătoarea Crăciunului.
Credinţa în promisiunile lui Dumnezeu şi speranţa că ele se vor realiza ne sunt puse uneori la grea încercare în viaţa noastră de credinţă, iar Adventul revine an de an pentru a ne ajuta să depăşim mai uşor dubiile de credinţă şi să ne reaprindem speranţa că la capătul drumului ne aşteaptă Cristos. E posibil ca unii dintre noi să fim în propriile noastre închisori, cu temerile, frământările şi dubiile noastre. Ca şi Ioan odinioară, să ne adresăm celui care poate să ne elibereze cu adevărat.
Mulţumim lui Dumnezeu care "vine să ne salveze". Situaţiile disperate sunt schimbate într-o experienţă de viaţă, pace şi fericire, pe care deşertul care înfloreşte, despre care am auzit în prima lectură, îi prezintă imaginea cea mai semnificativă.
Mesajul lecturii a doua este acela de a căuta să fim răbdători, cât mai aproape de Dumnezeu şi să ne pregătim pentru venirea lui: "Fraţilor, fiţi, dar, îndelung răbdători până la venirea Domnului [...], întăriţi-vă inimile, căci venirea Domnului este aproape".
Ioan Botezătorul a socotit că misiunea vieţii sale este să dea mărturie despre Cristos şi să atragă atenţia oamenilor asupra aceluia care este mai mare decât el şi decât toţi. Şi noi, asemenea lui Ioan Botezătorul, trebuie să-l facem cunoscut lumii pe Isus, prin mărturia noastră de credinţă şi prin faptele noastre.
Vine Domnul. Vine şi la acest Crăciun. Ne întărim şi azi inimile prin ascultarea cuvântului, prin rugăciune, prin a proceda ca Ioan Botezătorul pe care-l prezintă evanghelia de azi. Urmele paşilor noştri trebuie să conducă spre Cristos. Amin.
