Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Deşi este duminică, ziua Domnului, zi în care noi, creştinii, în mod obişnuit, celebrăm Euharistia, comemorând învierea lui Cristos, astăzi, Biserica ne invită să celebrăm aniversarul unui eveniment care a avut loc în secolul al IV-lea, dar care are un mesaj deosebit de semnificativ şi pentru noi, cei din secolul al XXI-lea; este vorba de aniversarul Sfinţirii Bazilicii din Lateran, de la Roma.
Ce reprezintă această sărbătoare pentru Biserica Catolică?
După cum se ştie, în primele trei secole, din cauza faptului că religia creştină nu era recunoscută de stat, ci, dimpotrivă, în multe momente a fost crunt persecutată, creştinii nu aveau biserici unde să se adune pentru celebrarea Liturghiei; ei se întâlneau în acest scop în case particulare sau în cimitire.
La începutul secolului al IV-lea, când religia creştină a devenit religie de stat, împăratul Constantin a donat papei Melchiade Palatul Lateran de la Roma şi un teren în apropiere, pe care papa a construit o biserică. Aceasta a reprezentat primul lăcaş de cult creştin consacrat în mod oficial şi este considerată "mama tuturor bisericilor din Roma şi din întreaga lume".
De atunci şi până astăzi bazilica din Lateran este şi catedrala papei, ca episcop al Romei.
De ce este atât de importantă această sărbătoare?
Ca să înţelegem, în fiecare dieceză se celebrează anual aniversarul dedicării sau consacrării propriei catedrale, a bisericii unde se găseşte cathedra, adică locul de unde episcopul, proclamă cuvântul lui Dumnezeu şi îi învaţă pe credincioşi. Totodată, catedrala este şi semnul unităţii tuturor parohiilor dintr-o dieceză şi a tuturor credincioşilor adunaţi în jurul păstorului lor.
În tradiţia Bisericii Catolice, oraşul Roma, care l-a avut ca prim episcop pe apostolul Petru şi unde se află cathedra sa, a însemnat dintotdeauna centrul spiritual al Bisericii, semnul unităţii, al comuniunii tuturor episcopilor cu papa, semn al catolicităţii Bisericii şi garantul păstrării depozitului credinţei.
Iată primul aspect pentru care aniversarul Sfinţirii Bazilicii din Lateran, adică a catedralei papei, este o sărbătoare pentru întreaga Biserică Catolică: celebrăm astăzi unitatea şi comuniunea cu Biserica-mamă, celebrăm frumuseţea unităţii în diversitate în jurul carismei lui Petru.
Dar sărbătoarea de astăzi ne mai ajută să reflectăm asupra unui alt aspect important: ce înseamnă pentru fiecare dintre noi Biserica: atât în ceea ce priveşte clădirea în sine, cât şi în ceea ce priveşte comunitatea credincioşilor care alcătuiesc Biserica?
Clădirea bisericii a fost totdeauna semnul vizibil al comunităţii creştine, locul în care creştinii se adună ca într-o familie pentru a se ruga şi a aduce cult lui Dumnezeu. Mai mult, putem spune că ceea ce reprezintă casa, locuinţa proprie, pentru o familie, este biserica pentru comunitatea creştină. Aşa cum nu ar trebui să existe familie fără casă, tot la fel nu putem vorbi de comunitate de credincioşi fără biserică.
Însă, privind puţin în istoria Bisericii şi fiind atenţi şi la situaţia actuală, nu putem să nu constatăm un fenomen paradoxal:
- pe de o parte, vedem cum au fost vremuri în care creştinii nu au putut avea biserici, sau altele în care să se manifestă o solidaritate deosebită, un entuziasm, o bucurie de a lucra împreună cu preotul pentru a da comunităţii un loc de închinare şi de întâlnire.
E suficient să ne gândim câte eforturi şi sacrificii au făcut şi la noi în ultimele decenii unii credincioşi care nu aveau biserică, pentru a o construi...
- pe de altă parte asistăm astăzi cu durere la o abandonare crescândă a frecventării Bisericii şi prin aceasta a Liturghiei duminicale.
Ceea ce este fundamental, este să înţelegem că biserica de piatră nu are niciun rost şi niciun rol dacă nu se adună în ea Biserica formată din credincioşi, din pietre vii.
O religiozitate constând doar din practici exterioare nu serveşte la nimic, aşa cum ne arată deseori Isus.
Episodul din evanghelia de astăzi cu siguranţă ne surprinde, iar, dacă nu-l înţelegem corect, ne poate chiar dezorienta. Gestul lui Isus de a-i alunga din templul de la Ierusalim pe negustorii de animale destinate jertfelor şi dialogul pe care el îl are cu iudeii, nu este nici pe departe un moment de pierdere a controlului din partea lui Isus, ci reprezintă un gest profetic plin de semnificaţie. Într-adevăr, expulzarea animalelor din templu lasă să se înţeleagă că timpul jertfelor de animale din Vechiul Testament a apus şi că singura jertfă agreată de Dumnezeu este jertfa unică şi definitivă a lui Cristos. El este mielul care, prin jertfa proprie, a luat asupra sa păcatele lumii. Vorbind despre trupul său ca despre templu, Isus afirmă: "Distrugeţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica din nou". Desigur, se referea la moartea şi învierea sa.
Pornind de la acelaşi limbaj alegoric, aşa cum am auzit în lectura a doua, sfântul Paul le scrie Corintenilor şi ne spune şi nouă: "Nu ştiţi voi, oare, că sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?"
Cred că aceste cuvinte ne transmit un adevăr fundamental. Noi suntem chemaţi să devenim cu adevărat locuinţe ale lui Dumnezeu.
Legat de sărbătoarea de astăzi, sfântul Cezar din Arles se adresa credincioşilor săi spunându-le: "Cristos ne-a ajutat, fraţilor preaiubiţi, să cinstim astăzi cu nespusă bucurie ziua de naştere a acestei biserici, dar nu uitaţi că noi trebuie să fim templul adevărat şi viu al lui Dumnezeu" (Sermo 229).
Aproape spontan apare în mintea noastră întrebarea: Ce fel de locuinţă îi ofer eu lui Dumnezeu? Trupul meu este un templu!!!
Isus se exprimă foarte clar împotriva unei religii formaliste. Gestul său din evanghelie este relevant în acest sens. El ne face să reflectăm la relaţia noastră cu Dumnezeu, la tipul de religiozitate pe care-l practicăm. Sensul cultului, al jertfei, al sacrificiului este foarte profund, dar există pericolul ca acesta să devină un simplu gest formal, o acţiune pe care unul o săvârşeşte, dar care nu are nicio implicare interioară, care nu are rezonanţă în inimă.
Din diferite motive, şi cei care "nu cred" pot face tot felul de gesturi cu semnificaţie religioasă.
Şi noi putem deveni acei "vânzători" şi "schimbătorii de bani" din templu în foarte multe circumstanţe din viaţa noastră:
- atunci când ne vindem timpul nostru, când renunţăm să ni-l mai petrecem cu familia, renunţăm să ne mai bucurăm de tăcere, de cer, de stele, de odihnă;
- atunci când ne vindem demnitatea, sau propria persoană, sau propria identitate, sau libertate, pentru a ne conforma părerilor celorlalţi despre noi;
- atunci când ne lăsăm dominaţi de gânduri, idei, fantasme care devin realitate, preocupări care nu ne mai dau niciodată pace, care ne torturează;
- atunci când renunţăm la a mai gândi, la a mai îndrăzni, la a mai crede că există un plan al lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi.
"Vânzătorii" din templu sunt cei care cred că "totul se poate cumpăra", care cred că banii fac totul. "Schimbătorii de bani" din templu sunt cei care cred că valoarea unei persoane nu este dată de conştiinţa proprie, de ceea ce face şi este, de faptul că a fost creată de Dumnezeu, ci că valoarea ei depinde de alţii, de judecata şi de părerea pe care alţii o au despre ea.
Dacă Isus ar veni astăzi în acest "templu" care este trupul meu, persoana mea, ce ar trebui să alunge? Oare nu ar fi nevoie de o purificare şi în viaţa mea? Nu ar fi bine să încep eu să fac această curăţenie, folosindu-mă de ajutorul pe care mi-l oferă harul lui Dumnezeu?
Dacă am înţeles bine semnificaţia sărbătorii de astăzi, cred că putem încheia reflecţia noastră cu rugăciunea plină de încredere a Psalmistului: "Un lucru cer de la Domnul şi pe acesta îl caut: să locuiesc în casa Domnului în toate zilele vieţii mele, ca să privesc frumuseţea Domnului şi să vizitez sanctuarul său" (Ps 27,4).
