Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Astăzi, rugăciunile şi lecturile de la sfânta Liturghie ne invită să căutăm a înţelege ce înseamnă cuvântul "biserică". Fără prea mult efort, observăm îndată că primul lucru pe care ni-l indică acest cuvânt este construcţia din piatră, cărămidă şi ciment, pe care noi o numim în mod obişnuit biserică.
Într-adevăr, în fiecare sat, în fiecare comunitate găsim o biserică şi spunem că este biserică acea construcţie în interiorul căreia are loc întâlnirea credincioşilor între ei şi cu Dumnezeu, în cadrul sfintei Liturghii, pentru rugăciunea particulară şi comunitară, sau pentru adoraţia sfântului sacrament.
Există biserici sau catedrale foarte frumoase; alte biserici sunt mai modeste, mai sărăcăcioase, dar toate împreună şi fiecare în parte reprezintă "casa" lui Dumnezeu. Fraţii şi surorile noastre în credinţă s-au străduit să ne lase drept moştenire adevărate şi frumoase "case" ale lui Dumnezeu.
Se spune despre papa Paul al VI-lea că, după un cutremur care a avut loc în nordul Italiei prin anii 1970, s-a adresat parohilor din acea regiune, în momentul în care se refăceau bisericile, cu îndemnul de a construi "biserici pe măsura locuitorilor", adică simple sau în aşa fel încât să oglindească sărăcia în care trăiau majoritatea credincioşilor.
Totuşi, dacă prin cuvântul "biserică" înţelegem "locul de întâlnire cu Dumnezeu", atunci multe locuri pot să fie "biserică"; de exemplu, familia, care mai este numită "biserica domestică", şcoala, piaţa publică a oraşelor, ba chiar şi locul de muncă.
Ceea ce este important e ca locul respectiv să oglindească prezenţa lui Dumnezeu Tatăl. În sensul acesta, pieţele din acest oraş sau din alte oraşe şi sate ale ţării în care s-a celebrat Liturghia în aer liber, sub umbrelă, ori sub acoperişuri improvizate sunt locuri ale prezenţei lui Dumnezeu cu oamenii, adică biserici.
Astăzi, sfântul Paul merge mai departe şi spune despre noi că "suntem zidirea lui Dumnezeu". "După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra, dar fiecare să aibă grijă cum construieşte. Căci nimeni nu poate să pună o altă temelie în afară de cea existentă, care este Isus Cristos". (...) "Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Dacă cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi Dumnezeu îl va distruge pe el. Căci templul lui Dumnezeu, care sunteţi voi, este sfânt" (1Cor 3,9-17).
Sfânta Liturghie a duminicii de astăzi focalizează atenţia noastră pe sărbătorea Sfinţirea Bazilicii de la Lateran. Această bazilică a fost construită de împăratul Constantin, pe dealurile Lateranului din Roma (Italia) şi a fost consacrată în ziua de 9 noiembrie a anului 324. Drept dovadă e faptul că sărbătoarea se celebra în această zi şi în secolul al XII-lea.
La început a fost o sărbătoare doar pentru oraşul Roma. Mai târziu celebrarea s-a extins la toate bisericile din Roma şi din lumea întreagă, ca semn de iubire şi unitate cu Biserica păstorită de urmaşul sfântului Petru care, potrivit afirmaţiei sfântului Ignaţiu din Antiohia, "este în fruntea tuturor prin caritate".
Apartenenţa noastră la Biserică începe în ziua de Botez, o adevărată "a doua naştere" pentru fiecare creştin. Biserica ne-a crescut cu hrana spirituală a Spovezii şi a Euharistiei, dar, de fapt, ne-a acceptat şi ne-a recunoscut ca atare când am primit sacramentul Mirului, o taină ce conştientizează în noi calitatea de "martori ai credinţei". În fine, tot în Biserică, cei mai mulţi dintre noi şi-au început drumul chemării specifice prin celebrarea sacramentului Căsătoriei, a Preoţiei sau a altei forme de consacrare.
În felul acesta Biserica este sau ar trebui să fie casa în care orice creştin îşi începe pelerinajul spre Biserica din ceruri, care este viaţa cu Dumnezeu unul şi întreit în paradis. Dar, oare aşa este Biserica pentru noi? Nu cumva avem alte păreri despre ea, păreri ce îi ştirbesc frumuseţea?
Biserica e casa lui Dumnezeu cu noi şi casa noastră cu Dumnezeu. Aşa este? Spuneţi dumneavoastră, vă simţiţi în această biserică, sau în altă biserică creştină ca acasă? Dă de gândit faptul că, de ceva vreme încoace, unii creştini nu mai consideră biserica drept casa oamenilor cu Dumnezeu, ci o casă fără Dumnezeu şi fără oameni, o casă cu multe rele pe care nu le putem numi acum.
În Biserică, Dumnezeu ne uneşte ca într-o singură familie care se iubeşte pe sine şi creşte împreună cu el în caritate.
În afara Bisericii există riscul unor prietenii sau tovărăşii false, care dăunează frumuseţii vieţii noastre interioare, distrug "casa lui Dumnezeu", care suntem noi.
Când eram paroh şi îi invitam pe credincioşi să vină la sfânta Liturghie şi, apoi, vedeam că biserica e plină de lume, vă daţi seama, ce bucurie era în inima mea. Vedeam cu ochii mei cum se zideşte templul lui Dumnezeu a cărui piatră unghiulară e Cristos. Amintirea acelor duminici a rămas imprimată adânc în sufletul meu.
Papa Paul al VI-lea spunea fără să-şi piardă optimismul: "Viaţa modernă pare să fie îndreptată împotriva lui Dumnezeu, prin necredinţa pe care o mărturiseşte, prin iluzia suficienţei pe care o creează în om, prin laicism şi prin ateism. La toate acestea se adaugă abandonarea (...) sfintelor şi sublimelor tradiţii religioase, care ar trebui să constituie cea mai preţioasă şi geloasă moştenire a vremurilor noastre. Pe de altă parte, printre fenomenele demne de remarcat, sunt şi acelea care ilustrează o puternică vitalitate a Bisericii care, deşi lipsită de ajutoare şi privilegii pământeşti, scoate din interiorul ei puterea de a se apăra şi de a creşte. Este revărsarea Spiritului Sfânt care invadează membrele Bisericii şi le întăreşte. Este suflul Rusaliilor care suflă în pânzele bărcii mistice şi, de aceea, ea nu se teme de ameninţarea furtunilor. Iar sub aspectul vizibil şi social, aşteptăm colaborarea articulată între laicii catolici şi apostolatul ierarhic. Trăim acum un moment sublim, pentru că toţi credincioşii catolicii pot să-şi croiască viaţa ca răspuns la chemarea divină, ca pe ceva demn, favorabil, nobil" (Discurs, 9 iunie 1967).
Dar, deşi ştim că biserica este templul lui Dumnezeu, un edificiu destinat celebrărilor sacre, un loc al apropierii de Dumnezeu, care cere un respect deosebit, ne comportăm într-un mod străin de natura adevărată a Bisericii.
În urmă cu vreo 160 de ani, fericitul Antonio Rosmini a scris o carte intitulată: "Cele cinci răni ale sfintei Biserici". Pe atunci, mulţi credincioşi şi ierarhi nu au înţeles despre ce este vorba; totuşi, cele cinci răni ale Bisericii descrise de fericitul Rosmini au constituit un izvor de inspiraţie pentru episcopii adunaţi la Conciliul Vatican II.
Acestea sunt rănile Bisericii văzute de fericitul Antonio Rosmini:
1) rana din mâna stângă a sfintei Biserici este separarea dintre laici şi clerici în celebrarea cultului public;
2) rana din mâna dreaptă a sfintei Biserici este educaţia insuficientă a clerului;
3) rana din coasta sfintei Biserici este slăbirea unităţii dintre episcopi;
4) rana din piciorul drept al sfintei Biserici este numirea episcopilor sub influenţa puterii politice;
5) rana din piciorul stâng al sfintei Biserici este servitutea sau dependenţa faţă de bunurile temporale.
Pentru fericitul Antonio Rosmini, a medita asupra relelor ce se găsesc în Biserică nu este ceva condamnabil, nici dacă e vorba de clerici, nici dacă e vorba de laici, cu condiţia ca, în această acţiune, meditaţia să fie susţinută de gândul cel bun, de zelul pentru binele Bisericii şi gloria lui Dumnezeu.
Ca să fim sinceri, la aceste lucruri s-au gândit creştinii sfinţi, de ieri şi de azi; ei au ştiut sau ştiu încă să promoveze binele Bisericii. Din acest punct de vedere, sfântul Paul ne aduce aminte că şi noi suntem casa lui Dumnezeu... templul lui Dumnezeu şi că Spiritul sfânt locuieşte în noi. Ce mare demnitate!
"Da, în această calitate - spune don Tonino Bello - noi suntem poporul care trece prin mijlocul acestei lumi pentru a vesti că Domnul a înviat şi rămâne cu noi de-a lungul istoriei". În această calitate de popor al Domnului înviat, "trebuie să fim slujitori ai lumii, să nu ne fie frică de a ne apleca şi de a spăla picioarele lumii. Să nu fim o Biserică populistă; să nu acceptăm să ne comportăm ca nişte sclavi. (...) Ar trebui ca Biserica să-i spună lumii cam aşa: de azi înainte, bucuriile tale vor fi şi bucuriile mele; voi împărţi cu tine pâinea amară a aceloraşi supărări; voi împărtăşi speranţele tale, iar neliniştile tale mă vor face să simt şi eu acelaşi nod în gât.
Noi, fiii tăi, îţi spunem: îţi mulţumim, Biserică, pentru că ne ajuţi să ne fixăm corturile în tabăra oamenilor".
Să-i cerem Duhului Sfânt bucuria de a trăi harul de a fi şi de a rămâne "casa" lui Dumnezeu şi "templul" pe care el şi l-a ales drept locuinţă.
