Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Cine sunt sfinţii? În imaginarul oamenilor obişnuiţi, sfinţii sunt cei care, datorită unui raport special cu Dumnezeu, au privilegiul de a mijloci, de a obţine favoruri speciale, de a face chiar şi vreo minune. În imaginarul oamenilor obişnuiţi. Însă, în realitate, sfinţii nu se încadrează în această schemă interpretativă prea sumară, prea superficială.
Ceea ce se poate spune cu certitudine este acest lucru: sfinţii sunt un semn, o urmă, o reflexie a sfinţeniei lui Dumnezeu. Tu solus sanctus! Tu eşti sfânt. Numai Dumnezeu este sfânt. Dumnezeu este sfinţenia absolută sau, aşa cum cântă liturgia inspirată din textele Scripturii, Dumnezeu este cel de trei ori sfânt.
Sfinţii sunt aceste existenţe transparente faţă de sfinţenia lui Dumnezeu. Fiecare sfânt, în felul său, în raport cu timpul în care a trăit, relatează ceva din bogăţia insondabilă a sfinţeniei lui Dumnezeu.
Sfânta Bernadeta Soubirous nu este sfântă pentru că a văzut-o pe Maica Domnului, ci pentru că viaţa ei a oglindit frumuseţea care există în Dumnezeu. Şi acelaşi lucru se poate spune despre alţi sfinţi, care s-au bucurat de privilegii deosebite.
Oare putem noi cunoaşte ceva din sfinţenia lui Dumnezeu? Fericirile, pe care liturgia le propune la această sfântă celebrare, schiţează trăsăturile chipului spiritual al lui Isus. Deci, trăsăturile chipului însuşi al lui Dumnezeu. Prin intermediul acestui text al fericirilor, Isus ne duce la contemplarea adevăratului nostru Dumnezeu, un Dumnezeu cu mult diferit de modul în care ni l-au reprezentat unii sau de modul în care noi înşine ni l-am imaginat. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu sărac, un Dumnezeu blând şi smerit cu inima, un Dumnezeu care suferă cu creaturile sale, un Dumnezeu însetat de dreptate şi de milostivire, un Dumnezeu gata să ierte, chiar şi pe cei care-l neagă sau luptă împotriva lui.
A fi sfinţi înseamnă a ne asemăna cu acest Dumnezeu. Trebuie spus, de altfel, că sfinţenia, tocmai pentru că este faţa lui Dumnezeu, nu se cucereşte ca o angajare voluntară, ci sfinţenia ne cucereşte. Şi noi trebuie să ne lăsăm cuceriţi de sfinţenie. Cu alte cuvinte, nu noi urcăm spre sfinţenia lui Dumnezeu, ci sfinţenia lui Dumnezeu, faţa lui Dumnezeu coboară spre noi şi ne fascinează cu frumuseţea sa. Suntem iubiţi de Dumnezeu. Acesta este principiul sfinţeniei noastre.
Să ne gândim iarăşi la fericiri. Fericirile nu trasează un drum moral, prin porunci şi regulamente, precizând ce este păcat şi ce nu este păcat. Fericirile ne propun un orizont de o frumuseţe inexprimabilă. Aceştia sunt sfinţii, a căror existenţă este transparentă, prin care străluceşte sfinţenia lui Dumnezeu.
Ne-am întrebat, deci, cine sunt sfinţii. Acum merită să ştim unde putem să-i găsim şi să-i recunoaştem. Apocalipsul sfântului Ioan ne face să contemplăm o mulţime imensă de aleşi adunaţi în jurul tronului Mielului, în lăcaşurile veşnice ale lui Dumnezeu. Sunt sfinţii pe care îi sărbătorim astăzi, sfinţi glorioşi, a căror amintire a rămas în calendarele noastre liturgice şi în liturghierele noastre.
Dar şi sfinţi anonimi, fără nicio aureolă, de care probabil nimeni pe pământ nu şi-a dat seama. Şi e important ca astăzi, noi, să recunoaştem că suntem superficiali şi de multe ori trecem pe lângă sfinţi fără să le simţim măreţia, pentru că noi vedem măreţia numai în ceea ce se impune atenţiei noastre, în timp ce sfinţenia - sfinţenia adevărată - este discretă, este umilă, este tăcută. De ce să nu-i recunoaştem ca sfinţi - şi sfinţi mari! - pe toţi cei care au trecut făcând bine, fără nicio pretenţie, fără orgoliu, care au trăit în iubire, în îndurare, milostivire. Puteau să fie încercaţi de slăbiciuni sau chiar de păcătoşenie, dar tocmai pentru aceasta au invocat mereu iertarea şi au împărţit celorlalţi înţelegere şi iertare.
Această sfinţenie anonimă pe care o contemplăm astăzi în cer, ne face să ne coborâm privirea, pentru ca să ne fie dat să o observăm în jurul nostru şi chiar în noi înşine. Primii creştini, pentru faptul că au primit botezul, erau numiţi sfinţi. Aşadar, oare, suntem şi noi sfinţi? Suntem sfinţi dacă în noi există măcar un fragment de divin, de infinit. Sigur că cineva ar putea să spună: "Părinte, eu sunt un păcătos, nicidecum nu sunt sfânt". Spre mângâierea noastră, e bine să ne amintim că sfânt nu este contrarul păcătosului.
"Esenţial pentru sfinţenie este credinţa noastră", spune un autor contemporan. Credinţa creează sfinţi, nu faptul de a fi fără păcat. Sfinţii nu sunt aceia care nu au păcătuit, ci aceia care cred în milostivirea lui Dumnezeu, o invocă încontinuu şi speră să poată contempla într-o zi faţa lui Dumnezeu, care ni s-a revelat nouă ca Tată.
Sărbătoarea de astăzi este deci şi sărbătoarea noastră. Este o sărbătoare care îi vede uniţi pe sfinţii care sunt în gloria lui Dumnezeu şi pe sfinţii pelerini de pe pământ, în acea mare solidaritate, care ia numele de comuniunea sfinţilor, împărtăşirea sfinţilor. Aşa proclamăm, în fiecare duminică, la Crez, "Cred în împărtăşirea sfinţilor". Este ca şi cum am spune: "Cred că nu suntem singuri, ci suntem într-un mod misterios uniţi cu sfinţii din cer, îndeosebi cu aceia cu care am avut ocazia de a-i întâlni, chiar dacă n-am ştiut să intuim secretul sfinţeniei lor. Cred că ei sunt mai aproape de noi decât aceia care locuiesc acum cu noi, care ne cunosc mai bine, care ne iubesc mai mult".
Ce pot să facă sfinţii pentru noi? E frumos să credem că ei se roagă pentru noi, atunci când nouă ne este greu să ne rugăm. Ne ajută să ne îndrăgostim de evanghelie, atunci când inima noastră devine aridă. Şi ne dezvăluie frumuseţea de a fi iubiţi de Dumnezeu şi de a putea iubi. Este frumos să credem că ei ne salută mereu cu un "Adio!", adică încredinţându-ne lui Dumnezeu, acelui Dumnezeu care nu este de temut, pentru că ne aşteaptă cu toată duioşia lui de Tată pentru a ne face părtaşi de bucuria sa.
Lăudat să fie Isus Cristos!
