Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Celebrăm astăzi duminica a 22-a de peste an, duminică în care textele biblice propuse de liturgia Bisericii ne vorbesc despre misiunea pe care o are de îndeplinit ucenicul Domnului din toate timpurile, o misiune care de multe ori înseamnă suferinţă, care de multe ori înseamnă cruce, împotrivire, dar care conduce către întâlnirea sigură cu Dumnezeu.
Două figuri ne sunt propuse astăzi: profetul Ieremia şi apostolul Petru, două caractere, două modele de slujire, două destine omeneşti care sunt unite de acelaşi ideal: discipol, misiune, slujire.
Despre profetul Ieremia se spune că a fost ca un profet care a intonat de la balconul istoriei Israelului cântecul iubirii lui Dumnezeu faţă de poporul său. Însă nu a fost chiar aşa de uşor pentru fiul lui Hilchia să înveţe această cântare şi, mai ales, să o audă pentru prima oară ca fiindu-i adresată. A fost ca o cântare care pentru el a avut sonorităţi destul de contrastante şi adesea stridente.
Chemarea lui Ieremia are loc printr-o declaraţie de dragoste, care este incredibilă pentru o fiinţă omenească; o afirmaţie care poate veni numai din partea lui Dumnezeu, numai din partea celui veşnic: "Mai înainte de a te fi format în sânul mamei, eu te cunoşteam. Mai înainte de a fi ieşit din pântecele mamei tale, eu te-am consacrat şi te-am pus profet pentru popoare".
Chemarea este cea mai solemnă proclamare a demnităţii omului. Prin acest mesaj divin, Dumnezeu proclamă că omul - acest om - are o misiune, că el există cu un scop în planul lui Dumnezeu. O desfăşurare a faptelor care se produce în mod tainic, incredibil şi totuşi adevărat.
Ieremia însuşi, în momentul chemării, ripostează: E prea frumos ca să fie adevărat! Ah, Doamne Dumnezeule, iată, eu nu ştiu să vorbesc, sunt doar un copil. Ieremia trăieşte frământarea şi contradicţia celui care se află în faţa chemării lui Dumnezeu. Pe de o parte, ca orice om, este în căutarea unei imagini pozitive despre sine, pe de altă parte, însă, se teme să accepte provocarea lui Dumnezeu, pe care o consideră prea înaltă, copleşitoare. Însă, cel veşnic, insistă: "Nu te teme, iată, eu am pus cuvintele mele în gura ta". Ieremia trăieşte această aventură a chemării încrezându-se în Dumnezeu, în puterea lui, însă numeroase sunt suferinţele pe care e trebuit să le îndure din cauza cuvântului pe care-l vestea: închisoare, persecuţii, ameninţări cu moartea, refuz, dispreţ, batjocură. La un moment dat, copleşit fiind de suferinţă şi de batjocură, se întreabă: "Pentru ce am ieşit din sânul mamei mele?". Şi i se plânge lui Dumnezeu, împărtăşindu-i toate momentele de disperare şi de deziluzie, toate resentimentele şi nereuşitele sale. O face faţă de cel care l-a chemat, crezând pentru un moment că a fost lăsat singur, crezând că a fost înşelat. Se întreabă el şi îl întreabă pe Dumnezeu: "Eşti tu pentru mine, oare, ca un izvor fals, unde apa nu durează?".
Fragmentul pe care l-am ascultat astăzi în prima lectură, ne ajută să înţelegem tocmai această frământare a profetului Ieremia. Pe de o parte, el trăieşte insatisfacţiile cauzate de misiunea sa profetică, pe de altă parte, simte însă în interiorul său urgenţa acestei misiuni la care a fost chemat de Dumnezeu.
Este, iubiţi credincioşi, reflecţia şi cuvântul celui drept, ale aceluia care s-a încrezut în Dumnezeu şi s-a străduit să împlinească doar voinţa lui Dumnezeu. Este gândul aceluia care în situaţii de cumpănă se simte nedreptăţit, persecutat, simte că Dumnezeu tace, simte că povara încercării este prea mare şi nepotrivită pentru el.
Aşa a fost Ieremia, aşa suntem şi noi, oamenii de astăzi, care avem multe întrebări pentru Dumnezeu, multe obiecţii cu privire la modul în care Dumnezeu îşi face datoria pe acest pământ.
Dacă există un lucru pe lumea aceasta care se poate observa cu uşurinţă, este tocmai încercarea de a îndepărta durerea şi suferinţa din viaţă. Este suficient un mic neajuns sau o mică împotrivire pentru a intra în criză. Pe de altă parte, lumea ne apare ca un mare târg, în care la toate colţurile se vând produse care promit să înlăture durerea, produse care, mai bine zis, ne ajută să evităm lupta vieţii, refuzându-i acea parte frumoasă, care de multe ori este tocmai rezultatul oboselii, al ostenelii, al durerii, aşa cum se întâmplă cu toate lucrurile care au valoare.
Iată de ce, în a doua lectură de astăzi, sfântul apostol Paul ne invită să nu ne luăm după exemplul acestei lumi şi ne îndeamnă să ne oferim întreaga viaţă ca jertfă, căci acest gest este plăcut în ochii Domnului, acest gest devine ca o rugăciune, pe care noi o înălţăm către Dumnezeu, dătătorul vieţii.
În fond, ce este viaţa noastră, dacă nu o jertfă? Viaţa de familie nu este oare o jertfă, în care soţul se jertfeşte pentru soţia sa şi invers, în care părinţii se jertfesc pentru copii, şi odată cu trecerea timpului şi invers? Oare trăirea creştină nu presupune atâtea jertfe pe care trebuie să le facem în favoarea aproapelui nostru? Oare viaţa consacrată nu trăieşte şi creşte din jertfele de zi cu zi? Oare viaţa preotului nu este o continuă jertfire pentru cei pe care el îi slujeşte?
Viaţa oferită ca jertfă nu face altceva decât să ne apropie de Isus, modelul nostru, el, cel jertfit pentru noi. Toată viaţa sa Isus a trăit pentru alţii, făcând bine şi împlinind misiunea primită de la Tatăl. A trăit ascultarea şi ucenicia mai mult decât oricine, deşi el era Fiul lui Dumnezeu, era Fiul Dumnezeului cel viu.
Aşa l-a mărturisit apostolul Petru în evanghelie, duminica trecută, atunci când a fost declarat fericit de către Isus. Astăzi, însă, în evanghelie, Petru este numit de către Isus Satană. Petru, la fel ca şi profetul Ieremia, primeşte o chemare la care se străduieşte să răspundă. Nici el nu prea înţelege cum trebuie să funcţioneze această relaţie "învăţător-discipol". Este un om simplu, direct, impulsiv, se grăbeşte să-l apere pe Isus folosind spada în grădina Măslinilor. Se aşteaptă ca Isus să instaureze o domnie de putere. Vrea să-şi dea viaţa pentru Isus, însă nu înţelege ce aşteaptă Isus de la el, mai exact, cum se aşteaptă Isus ca Petru să-şi trăiască viaţa de discipol. Fuge în momentul arestării lui Isus şi nu înţelege încă marele eveniment al mântuirii care se petrecea sub ochii lui. După moartea şi învierea lui Isus, Petru are şi el de îndurat multă suferinţă din cauza mesajului pe care el îl transmite. Este arestat, prigonit, trimis la moarte, însă, încrezător în puterea Domnului, îşi ia crucea şi îşi urmează învăţătorul până la capăt. Treptat, înţelege că nu el este cel care îi dictează lui Dumnezeu ce trebuie şi ce nu trebuie să se întâmple. Înţelege că el trebuie să fie acolo pentru a-i întări în credinţă pe fraţii săi, înţelege că este acolo având o misiune de îndeplinit primită de sus. Înţelege, în sfârşit, că ucenicul nu poate fi mai presus de învăţătorul său.
Iubiţi credincioşi, dragi radioascultători,
Mesajul pe care ni-l transmit astăzi profetul Ieremia şi apostolul Petru este mesajul crucii. Este învăţătura vieţii închinate în totalitate Domnului.
În ciuda dificultăţilor şi neînţelegerilor pe care le trăiesc, Ieremia şi Petru înţeleg până la urmă că viaţa celui ales nu este o viaţă comodă, nu este o viaţă lipsită de griji, ci este o viaţă care se consumă pentru ceilalţi, nu pentru sine.
Să nu-l transformăm pe Domnul în ucenicul nostru, ci invers, noi să fim ucenici ai Domnului. Să nu punem noi pe buzele Domnului cuvintele şi voinţa noastră, ci invers, să-l lăsăm pe el să pună pe buzele şi în mintea noastră cuvintele şi voinţa sa preasfântă. Să învăţăm din aceste exemple! Să învăţăm să ne purtăm crucea cu demnitate, să ne gândim cu curaj la ea, căci mântuirea noastră a ajuns la noi prin rănile Mântuitorului şi prin sângele său vărsat pe cruce pentru noi.
Dacă vrea cineva să vină după mine, să renunţe la el însuşi, să-şi ia crucea şi să mă urmeze. Dacă vrea cineva să fie ucenicul meu, să nu se gândească la ceea ce vor oamenii, ci la ceea ce vrea Dumnezeu, să nu pună voinţa sa mai presus de voinţa mea, să nu-şi caute împlinirea în viaţa aceasta, ci în cea viitoare. Amin.
